Piratarea e-mail-urilor ambasadoarei noastre in Mexic a scos la iveala cateva adevaruri penibile si care nu par in curs de remediere. Vechii reprezentanti ai Romaniei erau din servicii, dar media profesionalismului lor, mai ales in regiuni problematice precum Orientul Mijlociu, nu era rea. Partea penibila cu ei, data fiind lipsa de reforma a serviciilor noastre de informatii externe, este ca nu poti sti daca au facut rele in tari care azi ne sunt aliate sau prietene. Scopul cererii de catre Coalitia pentru o Guvernare Curata in 2005 a verificarii ambasadorilor la CNSAS, insusita de M. R. Ungureanu, era tocmai acesta. Cu tipica eficienta pe dos a serviciilor noastre a fost demascat doar un nou intrat in sistem, numit chiar de MRU. In rest, tacere.
Biografia ambasadoarei Vulpe si a amicilor ei din MAE, in frunte cu Teodor Baconschi, intre timp ambasador la Paris, arata ca vechilor agenti si profitori din diplomatie li s-au adaugat oameni numiti de noile regimuri, din care unii sunt doar niste sinecuristi de partid sau de gasca, ce nu pot trai din meseriile lor si au nevoie sa fie diplomati pentru statut si salariu, desi problematica externa nici macar nu ii preocupa. Incapacitatea acestor oameni de a se procopsi altfel a subminat reimprospatarea diplomatiei, fiindca, desi atat in Romania, cat si in strainatate exista destui romani cu pregatire decenta sau cu experienta internationala care ne-ar putea reprezenta, clientii unor partide sau ai unor oameni-cheie devin cel mai adesea ambasadori. E simptomatic faptul ca precedenta numire a dnei Vulpe fusese in Australia, si actuala in Mexic, doua tari in care ne-am putea perfect lipsi de ambasade si trai numai cu servicii consulare. Australia, mult mai bogata ca noi, nu are ambasador in Romania, ci unul pe toti Balcanii, un om modest, de excelenta calitate intelectuala, care ma viziteaza in fiecare luna iunie in turneul sau anual prin Bucuresti, si sigur ca nu are jacuzzi la rezidenta lui in care sa-i primeasca pe vizitatorii din centrala.
Daca stai sa-i asculti pe cei care fac asemenea numiri, afli ca nu se gasesc oameni. Nu sunt resumé-uri! si nici rotatia cadrelor nu functioneaza, altfel nu ar fi stat practic neintrebuintat un ambasador ca Ion Jinga pe langa Regatul Belgian cand se cauta in mod disperat un om intr-un alt post pe aproape. Dar exista un motiv pentru care nici recrutarea, nici evaluarea celor deja in sistem nu functioneaza, anume ca aceia care citesc resumé-uri sunt primii care ar trebui dati afara si inlocuiti cu un serviciu profesionist de personal. Comisionati treaba sectorului privat, si va asigur ca imediat se vor gasi CV-uri, iar citirea lor va lua alta turnura! Acum ea se desfasoara cam asa: e din gasca noastra? Nu? Dar a cui e? Cine il sustine? Il avem cu ceva? E de salon, serveste? In vreme ce, daca o firma profesionista ar face asta, ar citi CV-urile exact pe dos. A avut X vreun job vreodata dat de altcineva in afara cercului de pile si relatii, firma straina mare, organizatie internationala, alt stat? Care e alternativa lui la a fi ambasador? Cat ii dau cei la care lucreaza acum (ca fiecare om are o valoare de piata)? Are un nume in tara respectiva sau in politica externa, are o retea internationala de oameni care il cunosc etc., etc.? E curat sau vine dintr-o gasca de clienti a carei servire il va preocupa in primul rand? Cine il recomanda din lumea internationala, in afara – din nou – a cercului de pile si relatii? Alte tari asa recruteaza, si de asta diplomatia tarilor baltice sau a Ungariei ne ia fata.
Cum, si baietii nostri? Sau fetele? Ii lasam pe drumuri desi au facut servicii? Da, sa-i lasam, ca nu din cauza noastra au ajuns acolo, iar diplomatia Romaniei nu e un serviciu social. O singura categorie merita recompensata, si asta am vazut in Europa Centrala mult, si la noi mai deloc: disidentii. Cei care au avut curajul sa se ia in gura cu regimul comunist si au si pregatirea intelectuala corespunzatoare trebuia sa-i inlocuiasca imediat pe agentii ambasadori. Nu s-a putut, ca erau contra lui Ion Iliescu, dar nici mai tarziu nu a venit reparatia corespunzatoare pentru ei, ca si pentru noi, ca merita sa fim reprezentati de asemenea oameni. In schimb, diversi scriitori sinecuristi au ajuns in posturi unde se ocupa de zor sa-si traduca operele in limba tarii respective, fara nici un Nobel in perspectiva, desigur.
Nu putem fi pretentiosi, ca si asa nu gasim pe nimeni, mi s-a tot spus. Asa e, cand ma uit la multe din numirile care s-au facut si se pregatesc, cuvantul "nimeni" e exact cel mai potrivit. Dar de ce nu mai taiem noi din posturile astea atunci, ca avem o schema mostenita de la grandomania lui Ceausescu, liderul nostru planetar. Ia sa ne uitam la alte tari si vom vedea ca nu au atatea ambasade si misiuni. Chiar tari mult mai bogate din Europa, ca Austria sau Norvegia, nu isi permit cate un ambasador in fiecare tara central-asiatica. Dar atunci s-ar reduce spatiul de turism pentru profitorii din Guvern sau Parlament, ca dl Rasvan Popescu, care pe cand era purtator de cuvant al guvernului economisea banii de cazare facand vacante cu familia pe la ambasade. Ce sa mai spun de turistii parlamentari, care sunt cvasipermanenti?! Ce treaba importanta pentru tara credeti ca a rezolvat in Mexic Bogdan Olteanu, de exemplu?
Ca persoana care calatoreste de ani de zile aproape saptamanal, dar niciodata pe banii statului roman (las pe Roncea si Vadim sa ghiceasca care din statele occidentale care ma invita mai frecvent m-a recrutat ca agent imperialist, daca nu toate), traiesc de mult intr-o Europa normala, laolalta cu multi oameni ca mine din fostele tari comuniste, o Europa care are o piata a politicii internationale fata de care serviciul nostru diplomatic, desi exista in el si oameni onorabili, ramane vesnic anacronic, un fel de CAER prost cosmetizat de coruptia postdecembrista. Normalitatea exista, vorba e daca o vrea cineva.
Alina Mungiu-Pippidi este presedinte SAR si profesor de politici publice la Hertie School of Governance din Berlin
