Alegerile locale 2008 atrag atentia prin anumite particularitati, reluate de mai multe ori in discutii, pe buna dreptate. Una ar fi ca "o data cu alegerile locale din 2004 Romania intra deja intr-o perioada de tranzitie dinspre un sistem cu partid dominant spre o specie de bipartidism imperfect. Iar cele doua partide care au ajuns sa isi dispute intaietatea, PD-L si PSD, au in comun nu doar momentul fondator, caci ambele sunt succesoare ale FSN, ci si modul de structurare. Ambele sunt partide dependente de context si puternic personalizate" (Cristian Parvulescu). De fapt, insa, daca lucrurile stau asa – ceea ce pare incontestabil –, concluziile analistului politic privesc nu atat partidele insesi, cat dinamica formatiunilor partinice pe scena politica si increderea de care se bucura ele in ochii electoratului care s-a mobilizat la urne. Aceasta vrea sa spuna ca adevarata mutatie s-a petrecut aici, in zona alegatorilor, nu a alesilor.
Iar faptul este confirmat de circumstanta ca votantii perseverenti in a crede ca jocul democratic are sens – cei 47% care au batut drumul circumscriptiilor electorale in ziua alegerilor – s-au dovedit eficienti in a impune, din primul tur, asadar in mod decis, 25 de primari alesi (PD-L: 13; PNL si PSD: cate 5; UDMR si FDGR: cate 1). Aceasta inseamna, evident, transarea situatiei in mai bine de doua treimi din municipii, semn de schimbare importanta in comportamentul electoral romanesc, nu intotdeauna la fel de clar si de focalizat ca acum. Cum, desi continand un semnal de alarma, prezenta a 47% – 7.813.456 de persoane – din electorat in sectiile de votare se apropie de media europeana de circa 51%, se poate observa, din acest punct de vedere, o atitudine cetateneasca mai responsabila si mai atenta in a-si tria si alege reprezentantii din primarii.
S-a observat si ca, o data cu analiza rezultatelor ce includ orasele mai mici si zonele rurale, clasamentul se schimba in favoarea neta a PSD (661 de primari), PD-L (cu numai 472) ramanand pe locul secund. S-ar crede astfel ca FSN continua sa domine masiv Romania, la aproape doua decade de la revolutie, succesorii sai impunandu-si cu succes covarsitor oamenii la nivelul a 1.133 de primarii. Continuitatea in raport cu trecutul ramane, prin urmare, pe mai departe, mai puternica decat nevoia si dorinta de schimbare, chiar daca intre comportamentele, programele si gesticulatia PSD si PD-L exista suficiente diferente pentru a articula o dihotomie (adversitate?) credibila. Ramane de gandit daca pariul pe continuitate al populatiei inseamna complicitati puternice cu trecutul vinovat, teroarea necunoscutului din viitor, incapacitate de a elabora alternative realiste si, in acelasi timp, convingatoare.
Exista insa si alte semnale interesante din teritoriu. Distributia primarilor in Transilvania marilor orase arata ca PD-L controleaza 5 municipii (Arad, Alba Iulia, Brasov, Cluj-Napoca, Targu-Mures), PNL 4 (Baia Mare, Deva, Oradea, Zalau), UDMR 1 (Miercurea Ciuc) si FDGR 1 (Sibiu). Practic, numai 2 din cele 13 primarii ardelenesti – includ aici, cum se vede, si Partiul – au ramas in lupta, asteptand turul al doilea pentru a decide cine va ocupa primaria. In proportie covarsitoare, votul a decis, prin urmare, soarta provinciei de vest a tarii inca din prima clipa, in timp ce in Muntenia si Moldova indecizia la nivelul primului tur este mult mai pronuntata. Adaug ca aici topul invingatorilor nu mai include deloc PSD-ul in capitalele de judet.
Si tot importanta imi apare si dorinta liber exprimata prin vot secret de a le da timp sa-si continue opera primarilor care s-au dovedit promitatori sau de-a dreptul harnici si priceputi (lista ii include pe marii deschizatori de santiere urbane: Emil Boc la Cluj, Gheorghe Falca la Arad). Tentanta este explicatia ca in Ardeal tendinta de transare a situatiei prin implicare civica directa si dorinta de a o rupe cu un anume trecut se dovedesc mult mai pronuntate decat in restul tarii. Observand ca lista formatiunilor politice care si-au propulsat primarii in fruntea capitalelor de judet include patru actori, dintre care doi cu o coloratura etnica si reprezentand minoritatile specifice locului – odinioara cu o puternica amprenta in viata politica a voievodatului si, ulterior, a principatului –, mi se pare posibil sa identific aici un semn de buna convietuire, de toleranta, de acceptare matura a diversitatii culturale.
Ceea ce va urma ne va permite sa observam daca asemenea concluzii stau in picioare sau nu. Dar faptele insesi infatiseaza particularitati care fac din alegerile locale 2008 o pretioasa experienta si un bun motiv de reflectie si pe viitor.
