S-a tot vorbit în ultima vreme de necesitatea unei înnoiri a dreptei politice din România. Diverşi actori instituţionali sau personalităţi apropiate valorilor de dreapta şi-au exprimat la răstimpuri îngrijorarea că PDL nu va câştiga alegerile din 2012 fără o transformare profundă în prealabil. Şi aceasta nu din cauza unei oferte irezistibile din partea opoziţiei, ci din cauza pierderii propriului electorat nemulţumit de dinamica internă a partidului şi de evoluţia sa în exerciţiul guvernării. Cu toate acestea, vechi lideri ai PDL par angajaţi mai degrabă în blocarea decât în promovarea eforturilor reformatoare. Ultimul episod, demiterea ministrului Lăzăroiu. Desigur, poţi sau nu să împărtăşeşti opiniile acestuia. Este însă incontestabil faptul că domnul Lăzăroiu aducea o anumită prospeţime de care orice partid democratic are nevoie, cu atât mai mult unul aflat la putere şi în puternică erodare.
Ajungem aşadar la adevărata problemă: PDL pare că a încremenit după congresul de anul acesta. Departe de a aduce un suflu nou capabil să emită idei şi proiecte politice care să seducă electoratul, alegerile din PDL dau impresia că au consfinţit paralizia politică. Suntem la mai puţin de un an de primele alegeri, iar PDL nu a luat încă nici o decizie strategică cu privire la viitor. Sau şi mai grav, deciziile şi soluţiile de personal care se prefigurează sunt dezamăgitoare.
Pentru cetăţenii, elitele şi intelectualii angajaţi din spaţiul public care nu cred în alternativa USL de a conduce România după 2012, aceasta constituie un major semnal de alarmă. În aceste condiţii, Alba ca Zăpada revine în actualitate devenind constanta oricărei ecuaţii politice care pleacă de la premisa unei nemulţumiri de fond faţă de elita politică actuală şi de la nevoia unei înnoiri profunde. Însă Alba ca Zăpada nu înseamnă în primă fază în mod necesar un nou partid politic, ci în special o platformă civică de dreapta suficient de coagulată, în măsură să pună o presiune substanţială asupra PDL pentru ca acesta să devină mai susceptibil la stimulii de reformă din societate.
Dată fiind apropierea alegerilor şi perspectiva electorală nepromiţătoare în care se află PDL, proiectul ar avea o serioasă capacitate de „şantaj”: e clar pentru toată lumea că fără sprijinul masiv al unei ample părţi din societatea civilă, PDL va pierde cu brio alegerile din 2012. Sau chiar îşi închipuie cineva că diverşi lideri expiraţi ai partidului precum şi miniştri şterşi din cabinetul actual vor putea singuri inspira ceva electoratului urban de dreapta, cel care este în măsură să facă diferenţa la alegeri? Chiar şi cei mai incurabili optimişti s-ar abţine de la o asemenea ipoteză.
Însă de data aceasta, altfel decât în 2008, preţul plătit de PDL pentru eventualul sprijin politic acordat trebuie să fie drastic. Repetarea scenariului în care se foloseşte imaginea publică a unor figuri reformatoare precum Monica Macovei, Cristian Preda, Teodor Baconschi, Sever Voinescu sau alţii, în acelaşi timp însă izolându-i politic, este nepermisă.
Care ar fi însă culoarul doctrinar pe care ar putea intra o astfel de platformă civică? Aici, dacă e să ţinem cont de condiţiile socio-culturale ale României, orizontul cel mai larg pe care se poate construi pare a fi un pol politic care să înglobeze în principal curentele creştin-democrate şi conservatoare. Nu doar că aceste curente sunt absolut subreprezentate doctrinar la nivelul spaţiului public (PC-ul este o glumă proastă), însă în condiţiile erodării continue a zonelor tradiţionale, se pune problema unei recalibrări a relaţiilor dintre cetăţeni, comunităţi, biserică şi stat, care să facă posibilă perpetuarea comunităţii creştine şi a tradiţiilor locale într-o societate modernă. Aceasta constituie o miză suficient de serioasă şi o întreagă generaţie de intelectuali şi actori sensibili la valorile creştine pare deja angajată pe bloguri sau în diverse asociaţii şi fundaţii din spaţiul public. Redescoperind acţiunea politică a unor creştin democraţi conservatori precum Coposu, Adenauer, Schuman sau de Gasperi, mişcarea s-ar pune în venerabila tradiţie a celor care au luptat pentru democraţie şi care au stat la baza proiectului european.
Pe lângă faptul că ar răspunde unei nevoi sociale reale, un astfel de pol civic ar avea şi avantajul de a readuce politica în mijlocul românilor. Iar în măsura în care şi-ar propune să inoveze doctrinar, acesta ar constitui o chemare şi pentru toţi cei care s-au plictisit de formule occidentale nemestecate care, prin lipsă de reflexivitate, nu fac altceva decât să perpetueze în realităţi româneşti abordări dogmatice ale politicii. Ori România are nevoie acum de o elită abilă care să demonstreze imaginaţie politică, pragmatism şi voinţa de a sparge cercul vicios al statului pungaş.
Desigur, o construcţie civică menită să destabilizeze actualele aranjamente politice de la Bucureşti şi-ar face repede foarte mulţi duşmani. Dar poate în aceasta ar consta şi forţa sa principală. Totul depinde bineînţeles şi de modul de reacţie al PDL. Pentru că problema care ar trebui să se pună pentru lideri vechi ai partidului nu este dacă vor pierde puterea după aproape două decenii în partid, ci a modului cum va cădea cortina după ei în 2012, sau cel târziu în 2014 odată cu încheierea erei Băsescu.
Camil Roman este doctorand al Departamentului de Politică şi Studii Internaţionale de la Universitatea Cambridge.
