Tocmai pe când experţi au decretat că generaţia noastră asistă la imolarea pentru totdeauna a revoluţiei neolitice, unul dintre cele mai longevive fenomene din istoria omenirii, agricultura românească înregistrează un surprinzător reviriment. „Este primul an din ultimii douăzeci în care avem excedent comercial pe vânzări alimentare. Ultima dată s-a întâmplat acest lucru în 1994”, a declarat pentru MEDIAFAX ministrul Agriculturii, Daniel Constantin. După o prelungită vale a plângerii, în răstimpul căreia ţăranul român s-a zbătut între agricultura de subzistenţă, şi anticamere pe la oficialităţile româneşti surde şi programele europene adeseori prea sofisticate şi neprietenoase din punct de vedere birocratic, refrenul
„Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane” din poezia militantă a lui Radu Gyr a primit un răspuns neaşteptat. Gheorghe şi Ion s-au ridicat, ca mereu, prin munca lor anonimă şi nu tocmai bine recompensată. Căci dacă nu plouă şi e secetă, el îndură marile apăsări ale unei recolte paupere. Iar dacă e supraabundentă, cum s-a petrecut anul trecut, rămâne cu recolta în bătaia vântului sau trebuie să o cedeze pe nimica toată, aşa încât poţi spune că destinul lui, oricum ai suci-o şi ai învârti-o, tot tragic rămâne.
Desigur, lumea se agită o grămadă în jurul ţăranului. Mulţi dintre cei ce trăiesc azi vin de la ţară, au rude la ţară sau găsesc de bonton să se recomande ca fiind de la talpa ţării. Dar câţi dintre ei se interesează realmente de felul cum se îmbunătăţeşte viaţa în satul lor de baştină? Dacă ei sau părinţii lor au plecat, duşi de politica industrializării socialiste ori de dorinţa lor de a trăi mai prosper, în condiţii mai moderne, la oraş, câţi s-au zbătut să îi scoată şi pe ai lor din mizerie? Deceniile din urmă au înregistrat, alături de hemoragia plecării şi mai departe, în alte ţări, a multor cetăţeni ai României rurale, supravieţuirea vanităţii lor. Rupându-şi coatele pe mapamond, trăind în condiţii dintre cele mai vitrege până să apuce să prindă puţin cheag, mulţi s-au ambiţionat să arate consătenilor cine sunt construind vile uriaşe, nu neapărat frumoase şi, în orice caz, disonante faţă de ansamblul localităţii din care se trag, deşi nimeni nu locuieşte în ele şi cele mai multe stau închise în majoritatea timpului. Să fie acesta progresul la care visau? Investiţii pustiite, care nu produc nimic altceva decât admiraţia, când nu invidia, vane şi ele, ale consătenilor? N-ar fi cu mult mai util, şi lor, şi ţării, ca banii agonisiţi cu sudoare şi sânge să fie înmulţiţi prin implicarea lor în investiţii productive şi în interesul propriu, şi şi în al ţării?
Desigur, omul face cu agoniseala lui ce vrea, ce poate şi ce ştie. Dar, după două decenii şi jumătate de la revoluţia din decembrie 1989, ar fi timpul unui bilanţ: este jumătatea de ţară rurală mai productivă şi mai prosperă decât înainte? Se trăieşte acolo mai bine? Operaţiunea de odinioară „Salvaţi satele!” a reuşit, într-adevăr, să salveze satele de corodare, impulsionând urmări benefice? Dacă într-un sfert de secol de agricultură liber practicată pe propriile pământuri – retrocedate aiurea, poate, fărâmiţate în loturi meschine, conform vechilor acte de proprietate şi fără o proiecţie înnoitoare pentru viitor – abia de două ori am atins dezirabila performanţă a depăşirii importului de produse agricole prin export, e oare un adevărat succes?
Fireşte, este un prilej de bucurie şi, cumva, un manifest al supravieţuirii agriculturii într-o ţară socotită, cu numai trei sferturi de veac în urmă, „preponderent agrară”, unde principalele surse de plusvaloare rămâneau, deocamdată, cultivarea pământului şi creşterea animalelor. Cu toate acestea, tocmai succesul de anul trecut – relativ, şi el – atrage atenţia asupra precarităţii unei economii unde agricultura rămâne atinsă de disparităţi şi dificultăţi de relansare. Paradoxal, acelaşi sfert de secol în care ţăranul a devenit un exotic şi un marginal, exploatarea iraţională a pădurilor a adus mai multe venituri şi a prilejuit mai multe averi decât grânele şi carnea vândute în afară. Cu pădurile împuţinate şi cu o creştere în vânzări datorată mai mult oamenilor şi instituţiilor care s-au ocupat cu ele, exploatând cu succes mai mult relaţiile comerciale cu terţi – deci înafara UE -, continuăm să avem o economie bătută de vânt, deşi e la mintea cocoşului că măcar nevoile cotidiene ale populaţiei de acasă ar trebui să asigure un relativ succes activităţilor agrar-zootehnice şi, în general, industriei uşoare.
Conform cifrelor publicate oficial, „România a exportat în 2013 produse agro-alimentare în valoare totală de 5,09 miliarde euro, cu 1,18 miliarde euro (30,2%) mai mult faţă de anul precedent, în timp ce importurile, de 4,77 miliarde euro, au depăşit cu 2,4% valoarea înregistrată în 2012. Livrările intracomunitare s-au majorat cu 10,9%, iar exporturile în ţări terţe au crescut cu 72,4%”. Nu este rău, dar ce garanţii avem că anul 2014 şi ceilalţi care vin în continuarea lui vor înregistra aceeaşi tendinţă de creştere sau măcar o vor conserva pe aceasta? Nu avem nici o garanţie.
