După ce părţi din Japonia au fost recent devastate de cutremur şi de tsunamiul care i-a urmat, ştirile despre numărul victimelor au fost repede puse în umbră de teama globală faţă de radiaţiile provenite de la centrala nucleară Fukushima Daiichi. Îngrijorarea e normală: radiaţiile ne îngrozesc. Am crescut în Danemarca într-o perioadă în care teama de energie nucleară era omniprezentă.
Dar ultimul val de frică are implicaţii mai largi, în special pentru producţia de energie şi pentru dorinţa noastră de a ne elibera de dependenţa de combustibili fosili. În momentul unui dezastru natural e greu să faci un pas în spate ca să obţii o imagine de ansamblu; simpla încercare pare exagerată. Dar există câteva date pe care nu ar trebui să le trecem cu vederea.
Pe tot parcursul relatărilor neîncetate despre drama nucleară, fantoma Cernobîl a fost invocată în repetate rânduri. Merită observat că cel mai mare dezastru nuclear din istorie nu a făcut decât 31 de victime directe. Organizaţia Mondială a Sănătăţii estimează că pe o perioadă de 70 de ani se vor putea atribui acestui dezastru 4.000 de decese, în timp ce OECD foloseşte o proiecţie de 9.000-33.000 de morţi în aceeaşi perioadă. Sunt cifre substanţiale. Dar luaţi în considerare că, tot potrivit OECD, aproape un milion de oameni mor anual de poluarea exterioară cu pulberi în suspensie. Acest imens cost în vieţi umane nu provoacă vreo teamă identificabilă în lumea dezvoltată şi aproape că nu se bucură de expunere media.
Sigur, orice ţară cu centrale nucleare ar trebui să-şi revizuiască măsurile de siguranţă în lumina dezastrului din Japonia, care a ridicat, evident, întrebări legate de amplasamentul ales pentru astfel de centrale. E limpede că trebuie reconsiderată amplasarea unor centrale în zone predispuse la tsunami, iar în unele ţări operează centrale nucleare într-o îngrijorătoare apropiere a unor falii seismice – şi a unor mari oraşe.
Dar, în timp ce preşedintele Barack Obama a reafirmat rapid că America nu va renunţa la energia nucleară, unele guverne europene au luat decizia reflexoidă de a îngheţa imediat toate proiectele de energie nucleară, iar în cazul Germaniei – de a nu prelungi durata de funcţionare a reactoarelor existente. Pentru Germania, această opţiune lasă un gol pe care nu-l va putea umple cu resurse alternative de energie, de aceea ţara nu va avea de ales şi va fi obligată să se bazeze şi mai mult pe cărbune.
În comparaţie cu energia nucleară, cărbunele ni se pare o resursă poluantă, dar rezonabil de sigură. Însă numai în China accidentele de mină omoară anual peste 2.000 de oameni, iar cărbunele este una dintre principalele cauze ale smogului, ploii acide, încălzirii globale şi poluării aerului. Ca rezultat al deciziei germane, emisiile anuale de carbon vor creşte în această ţară cu până la 10% – într-un moment în care emisiile cresc în Uniunea Europeană pe măsură ce continentul scapă de efectele crizei financiare.
Dacă îşi închide centralele nucleare, Germania nu are alternative cu emisii reduse de carbon, iar acest adevăr este valabil şi pentru majoritatea celorlalte ţări. Sursele alternative de energie sunt prea scumpe şi nici pe departe atât de fiabile încât să fie un înlocuitor pentru combustibilii fosili.
Deşi problemele de securitate sunt de importanţă majoră acum, construcţia de centrale nucleare se loveşte şi de un alt obstacol: e foarte scumpă. Noile centrale nucleare presupun costuri mari de investiţie (care pot fi o provocare politică) şi un proces de proiectare ultracomplicat, foarte lent şi riscant. Odată ridicată centrala, costul total al energiei nucleare este semnificativ mai mare decât cea mai ieftină sursă fosilă. Iar societăţile trebuie să-şi asume costuri mari suplimentare aferente riscului deşeurilor nucleare şi accidentelor la scară largă. Plus că în majoritatea statelor în care creşte consumul de energie proliferarea nucleară e o problemă.
Apoi apare problema costurilor de întreţinere pentru centralele existente. Iar închiderea unor reactoare nucleare ne face poate să ne simţim mai în siguranţă, dar ar trebui să conştientizăm că deseori asta înseamnă să compensăm pierderile de producţie printr-o mai mare dependenţă de cărbune, ceea ce duce la creşterea emisiilor ce contribuie la încălzirea globală şi la mai multe decese, cauzate atât de poluare, cât şi de condiţiile din industria extractivă.
Având în vedere că pentru centralele existente cheltuielile de investiţie au fost deja plătite, că există deja depozite de deşeuri nucleare şi că sumele pentru închidere vor trebui acoperite indiferent de durata operaţiunii, costurile de operare sunt, de fapt, foarte scăzute – la jumătate sau chiar mai puţin decât costul pe kilowatt/oră al celui mai ieftin combustibil fosil.
Răspunsul pe termen lung este creşterea efortului de cercetare şi dezvoltare, nu doar pentru obţinerea unei energii nucleare mai sigure de ultimă generaţie, ci şi pentru perfecţionarea resurselor energetice precum cea eoliană şi solară, care asigură azi mult sub 1% din energia planetei. Este alarmant că activitatea de cercetare s-a diminuat în ultimele trei decenii.
La protestele prin care politicienii erau chemaţi să răspundă la provocarea schimbărilor climatice se striga: „Fără cărbune, fără gaz, fără atom, fără glumă!”. Realitatea dură – evidenţiată de dezastrul japonez – este că nu ne permitem încă luxul de a renunţa şi la cărbune, şi la gaz, şi la energia nucleară. Până când vom găsi o alternativă viabilă, reducerea dependenţei de una dintre ele înseamnă înlocuirea cu dependenţa de alta.
BJØRN LOMBORG A SCRIS „THE SKEPTICAL ENVIRONMENTALIST” ŞI „COOL IT” ŞI ESTE DIRECTORUL CENTRULUI CONSENSUS DE LA COPENHAGA ŞI PROFESOR ADJUNCT LA COPENHAGEN BUSINESS SCHOOL. COPYRIGHT: PROJECT SYNDICATE, 2011. WWW.PROJECT-SYNDICATE.ORG
