Îmi aduc aminte bine și acum. Eram în clasa a VIII-a, la o școală cu pretenții din Constanța, ora de franceză. 50 de minute în care profesoara mai punea note, încheia medii, lucruri care se făceau în general la final de trimestru. Minutele lungi de inactivitate au dus, desigur, la o hărmălaie din ce în ce mai mare în clasă. „V-ați plictisit?“, a venit întrebarea? M-am simțit dator să spun adevărul: „da“. Puneți orice copil de 14 ani în bancă timp de aproape o oră, fără să facă nimic, vă va spune același lucru. Consecințele au fost cvasi-dramatice: scos din oră, dus în fața dirigintelui, chemat părinții la școală pentru impertinența de a spune adevărul. Muștruluit pe linie, astfel încât altă dată să ții minte și să spui ce trebuie. Erau anii de început ai democrației în România.
Apropo, aveam să aflu apoi, în facultate, că un celebru psiholog elvețian, Jean Piaget, vorbea despre școală – despre sistemul de învățământ, ca să fiu mai clar – ca despre un suprem instrument de manipulare, pentru că rolul ei nu este de a asimila cunoștințe, ci de a-l învăța pe elev subordonarea față de autoritate, pentru ca, ajuns adult, să se supună mai ușor ierarhiei, de a-l învăța simțul responsabilității, prin teme și alte sarcini, de a-l învăța necesitatea unui program strict. „Dați-ne un copil de 8 ani și vă garantez că va fi bolșevic toată viața“, spunea Lenin. Tot Piaget a lansat însă teoria dezvoltării cognitive, care prezintă o serie de stadii ale dezvoltării intelectuale prin care copiii trec pe măsură ce cresc. Copiii nu mai sunt clone ale părinților, ci individualități care se formează singure. „Principalul scop al educației este de a crea oameni care sunt capabili să facă lucruri noi, nu să repete pur și simplu ce au făcut alte generații – oameni care sunt creativi, inventivi și descoperitori. Al doilea scop al educației este de a forma minți care pot fi critice, care verifică și nu acceptă totul de-a gata“, spunea el.
La 25 de ani de la momentul când eu eram dat afară din clasă pentru că am răspuns sincer la o întrebare, o generație de elevi s-a ridicat pentru a lupta pentru drepturile sale și împotriva sistemului care părea impenetrabil. Sunt copii din Asociația Elevilor Constanța – le spun copii pentru că îi cunosc, pe unii dintre ei, de pe vremea când nici nu aveau buletin. Chiar dacă nu împliniseră 14 ani, făceau ceea ce mulți adulți – prizonieri ai unui sistem sau pur și simplu lingușitori cu scop clar – nici nu visau să facă. S-au dus, de exemplu, la primarul de atunci, Radu Mazăre, să ceară ceea ce spunea legea: reducere la jumătate, pentru elevi, la transportul în comun. Individul care îi învăța pe copiii de grădiniță „să se călărească“ i-a înjurat, și-a băgat ce avea de băgat, și a plecat. Fără să se lase intimidați, au depus o plângere la DNA, fapt care l-a făcut pe edil să devină pacifistico-mistic: nu e bine să faci rău, căci vei primi rău. În scurt timp, problema elevilor a fost rezolvată și, mai ales, legea a fost respectată.
Recent, președintele Asociației a trimis presei câteva poze dintr-o sală de clasă în care creșteau ciuperci (la propriu, nu este nicio metaforă). În mod aproape incredibil pentru amorțeala cu care suntem obișnuiți din partea autorităților, în mai puțin de 24 de ore problema era rezolvată: directoarea școlii, care și-a asumat vina, a fost amendată, DSP a fost în control, a constatat ce avea de constatat, a închis sala, ISJ a dispus măsuri pentru remedierea problemei. Ca la carte, mai că am zice că trăim într-o țară civilizată. Dacă un elev de la liceu nu i-ar fi trimis pozele lui Alexandru, iar acesta nu le-ar fi trimis mai departe către mass-media, probabil că nu s-ar fi schimbat nimic.
Aceiași elevi se bat acum pentru lucruri mai mari: burse pentru elevi, de exemplu. Numai 10% din primăriile din județul Constanța le acordă și, de multe ori, sumele sunt derizorii. Probabil că în județele mai sărace ale țării lucrurile stau mai grav. Mai luptă elevii pentru ca școlile să fie păzite de autoritățile locale, cum este normal, nu de agenți de pază angajați de părinți. Fac rapoarte anuale, organizează conferințe, dezbat probleme de sistem.
Unul dintre cele mai bune lucruri pe care le-a creat România în ultimii aproape 30 de ani este această generație curajoasă de tineri care își cunosc drepturile și care nu ezită să lupte pentru ele. Dacă societatea nu îi va îndrepta cumva spre „forța răului“ și dacă vor alege să rămână în țară, nu să plece peste hotare, într-un sistem deja pus la punct, aș vedea puțin mai optimist viitorul.
