Adevărata trădare a intelectualilor (II)

Alina Mungiu-Pippidi 07.07.2010 - 20:16

Critica împotriva intelectualilor are astăzi patru componente diferite, nu toate la fel de întemeiate, dar care merită tratate pe rând, pentru că fiecare atinge elemente esenţiale ale lipsei reale de capacitate a clasei ...

Share

Critica împotriva intelectualilor are astăzi patru componente diferite, nu toate la fel de întemeiate, dar care merită tratate pe rând, pentru că fiecare atinge elemente esenţiale ale lipsei reale de capacitate a clasei noastre educate de a contribui la dezvoltarea României. Prima este trădarea intelectualilor ca model de caracter prin abandonarea imparţialităţii şi a spiritului critic. A doua este incapacitatea intelectualilor de a deveni clasa specialistă, nu doar clasa de atitudine, şi aici includ nu doar volumul editat de Sorin Matei, ci şi unul anterior îndreptat contra Raportului Tismăneanu. A treia este - şi, după cum vedem, acuzele nu sunt complet coerente între ele - înscăunarea ca atitudine dominantă a uneia antiiluministe şi antioccidentale. A patra este cea de clientelism, corupţie şi nepotism,  care afirmă că intelectualul nu e, în majoritate, promotorul unui stil de comportament diferit faţă de laxitatea morală tipică societăţii româneşti, ceea ce se poate observa în universităţi sau poziţii culturale. În sfârşit, şi cu asta o să închei, poate există, dincolo de toate, o trădare a intelectualilor, dar ea nu rezidă în nici una dintre acestea, ci în cu totul altă parte... Sper să rezistaţi cu mine câteva episoade până la deznodământ şi o să încerc la sfârşit şi câteva sugestii concrete pentru a începe o clarificare.

Reproşul numărul unu este pierderea neutralităţii politice şi a profilului intelectualului drept critic al tuturor puterilor, despre care scrie Michael Shafir în volumul editat de Sorin Matei. E greu să-l contrazic, ştiind ce motive au invocat cei mai cunoscuţi intelectuali pentru a nu se arăta la demonstraţia pro-Monica Macovei din 2007 (dar nu au ratat ocazii ulterioare să ia partea lui Băsescu sau a Elenei Udrea, atitudini mult mai profitabile, deşi mai ambigue moral). Dacă vă scutesc de aceste detalii dureroase e doar pentru că nu vreau să frâng inimi pe aici, pe forumul meu, şi nici nu am obiceiul să raportez discuţii private.  Michael are dreptate; dacă anturajul lui Băsescu nu devenea o curte, formată, mai ales, din intelectuali care i-au depăşit cu mult pe bieţii oameni politici la capitolul linguşire, dacă reuşeam să ţinem treze cenzura şi spiritul critic, nu ajungeam ca Băsescu să facă asemenea erori de guvernare. Unde nu sunt de acord cu el este în reducerea problemei la intelectualii lui Băsescu. Vorba aceea, măcar ei au avut de plătit din greu, umiliţi de Băsescu cu remarcile lui deplasate despre inutilitatea şcolii şi a filosofilor, ca să nu mai vorbim de EBA şi Nutzy.

Dar de ce să blamăm doar partizanatul pedelist, când intelectualii şi-au lăsat spiritul critic de căruţă mult mai demult, şi pentru liberali, şi pentru socialişti? Ce îl îndreptăţeşte pe Daniel Barbu, alt autor la volumul lui Sorin Matei, care a început prin a edita ziarul Munca pentru un partid obscur făcut de sindicate în 1990 şi a trecut prin tot felul de combinaţii politice până la partidul şi mai obscur al lui Petrică Roman, după eşecul căruia a fost vărsat la liberali, să critice partizanatul politic al altora? Îmi vine să râd când aud aşa ceva, el e la fel de politic ca oricine, dar mai păgubos! Şi alţi autori din volumul lui Matei sau de la Observatorul Cultural au afilieri politice, înţeleg să critice altcineva lipsa de imparţialitate a vreunui intelectual, dar nu ei! Da, Shafir are dreptate, la ora asta mulţi intelectuali sunt şi partizani, şi clienţi politici, dar nu doar în tabăra Băsescu.

Poate cea din urmă nu ajungea deloc aici dacă nu era antreprenoriatul lui Tismăneanu, care a organizat o simpatie spontană într-un grup de susţinere activ în campania electorală şi a ajuns să schimbe sprijinul direct pe slujbe, pe faţă şi fără nici o jenă. Intelectualii de altă calitate, oameni ca Mihai Şora, Mircea Flonta, Sorin Vieru, au fost de mult scoşi din circuitul public, fie şi cel de mâna a doua, şi cu contribuţia celor care se plâng de partizanatul intelectualilor. Face vreo televiziune vreun efort să promoveze oameni de valoare independenţi ? Nu am băgat de seamă, multele invitaţii pe care le primesc eu sunt mai degrabă ca să servesc interesele politice ale unora sau altora (şi de asta pe moment le refuz). Fac gazetele culturale interviuri şi altfel decât de marketing? Nici asta nu observ. Cine să le facă, de altfel? Marino se întreba just cum am ajuns noi cu Marina Constantinescu pe post de Iosif Sava, inamovibilă, deşi nu mai e de mult cu Manolescu şi alte calităţi nu a avut niciodată? Astea ne sunt criteriile, aşa ocupă la noi oamenii poziţii strategice, de asta e cultura noastră submediocră.

„Am rămas fără intelectuali!", mi-a scris un necunoscut pe forum săptămâna trecută, exprimând ceea ce am impresia că e o durere mai generală. Dar ani de zile când ne-au purtat cum se cuvine a observat cineva? Iliescu a vrut întotdeauna să ne includă: intelectualii din CFSN au hotărât ei să se retragă din ce se întâmpla, s-au temut să nu devină ostaticii unui regim dubios, cum s-a întâmplat pentru o vreme cu Pleşu (de asta Marino nu îl iubea, lumea a uitat ce furie era contra lui Pleşu în Piaţa Universităţii). Iliescu nu a vrut niciodată să-i recupereze pe Adrian Păunescu şi compania, s-a întâmplat pentru că noi, de ruşine că nu fuseserăm mai bravi înainte de 1989, am refuzat orice cooperare cu el (nu ne imaginam că va dura şase ani), şi prin asta ne-am autoexclus ani de zile de la banii publici din domeniul culturii, schimbându-ne viaţa. Când m-am întors de la Harvard în 1995, am primit oferte de redactor-şef din tabăra cealaltă, întotdeauna au fost încercări de cooptare! Are cineva idee de câte ori a refuzat Liiceanu (şi alţii din acest cerc) să fie ambasador?

Vă spun eu: de nenumărate ori! Poate dacă reuşeam să ne bucurăm de puţin credit atunci când ne-am ţinut bine, nu se ducea frontul cu totul cum s-a dus azi, când generaţia celor care refuzau posturile şi ambasadele a fost urmată de generaţia celor care acceptă, alde Baconschi şi Stanomir, care spun „da" la orice şi nu au scrupule să fie şi consilieri, şi ambasadori, şi specialişti constituţionali, şi miniştri, care au făcut anticameră la cei mari, dar, evident, nu s-a prins de ei şi atitudinea refuzului, s-a prins doar capitalul social, pe care îl folosesc ca să avanseze în viaţă. Felul în care am fost noi trataţi douăzeci de ani nu a încurajat pe nimeni să urmeze vreun exemplu de conduită morală intransigentă. Că unii dintre vechii mei prieteni nu au mai ţinut pasul nu mă miră deloc. Există falimente, facturi, pensii mici, câţi ani poţi să fii deasupra a toate, să nu îţi pese ce duşmani îţi faci, să trăieşti doar cu conştiinţa ta impecabilă când nici nu bagă nimeni de seamă ce sacrificii faci? Dacă douăzeci de ani răcneşti că intelectualii sunt cei stricaţi, uite, vine şi momentul în care ai dreptate, deşi mulţi ani nu ai avut.

Va urma.  


"Câţi ani poţi să fii deasupra a toate, să nu îţi pese ce duşmani îţi faci, să trăieşti doar cu conştiinţa ta impecabilă când nici nu bagă nimeni de seamă ce sacrificii faci?"

Citește totul despre:

Comentarii

Loading...
loading...