Ultimele zile au adus în prim-plan „scandalul academiilor” din România. Ceea ce a întârziat – sub diverse motive și pretexte – două decenii la rând a ieșit la suprafață ca o pată de ulei cu prilejul unui gest de circumstanță care a scandalizat o parte a opiniei publice. Conferirea de către una dintre cele cinci academii existente la noi – fără a număra printre ele Societatea Academică Română, firește – a titlului de academician pe seama președintelui țării a stârnit în mod exagerat, poate, interogații legitime pe care douăzeci de ani de practici interogabile la Academia Română nu le-au stârnit. Motivul nu este necesarmente o antipatie la adresa lui Traian Băsescu (deși destui ar putea crede asta), cât sensibilitatea iritabilă – explicabilă istoric prin precedentul Ceaușeștilor – la adresa omagierilor suspecte sau de-a dreptul inadecvate ale persoanelor plasate în vârful ierarhiei publice. După deconspirarea temenelelor practicate în lumea intelectuală, de frică sau din oportunism, de autori ca M. Nițescu, Virgil Ierunca sau Anneli Ute Gabanyi, lumea românească a devenit mai atentă cu asemenea elanuri, sancționându-le, nu o dată, cu promptitudine, chiar cu riscul unei suprareactivități motivate traumatic.
Academia în cauză, a Oamenilor de Știință, a dorit să răsplătească ajutorul direct dat de șeful statului în obținerea unui sediu, pe vremea când era doar primar al Capitalei. Recunoașterea calității de om de știință ascundea, așadar, în cazul respectiv, o formă de recunoștință autentică și motivată, chiar dacă maniera în care o făcea era profund inadecvată (nu devii „nemuritor” în știință prin gesturi de bunăvoință administrativă). La reacția iritată a presei, președintele român a refuzat însă distincția, reacționând corect, fără a putea însă scuti AOSR de ridicol.
S-a deschis astfel o discuție despre utilitatea AOSR ca instituție academică recunoscută oficial și bugetată în consecință, iar lucrul nu este un exces. Dacă logica ce conduce alegerea membrilor ei este cea desprinsă din tentativa amintită, te poți întreba care este valoarea prestației celorlalți membri și pentru ce alocă statul bani spre a răsplăti valori care, până la proba contrară, apar ca nesigure.
De la acest caz particular s-a ajuns repede la discutarea statutului, rolului și resurselor academiilor din România. Pentru prima oară de la Revoluție încoace, o componentă a societății civile – mai exact, o ONG – a decis să taie nodul gordian, alăturându-se vocilor firave care, sporadic, au exprimat critici la adresa rosturilor Academiei Române. Concepută ca înalt for științific și artistic, menit să consacre instituțional și oficial vârfurile creatoare ale națiunii, încă în viață și activitate, Academia Română s-a văzut supusă presiunilor politice încă din vremea dictaturii regale. Mai ales regimul totalitar roșu a fost însă, prin însăși intensitatea și durata lui, de natură să altereze major proiectul inițial, renunțând la marii oameni de știință burghezi, înlocuindu-i cu oameni noi, fideli partidului unic și nu neapărat autori de opere memorabile, și făcând loc, ca apoteoză, cuplului dictatorial final. Anii de după căderea comunismului nu au îndreptat erorile dinainte prin înlăturarea inșilor compromiși de colaborarea cu dictatura și cu contribuții nereprezentative, căutând însă o cosmetizare prin instituirea unor membri post-mortem -imposibil de consultat deci – și a unor inși cu merite, dar nu neapărat cele mai reprezentative, apropiați sau obedienți noului regim.
Nu asemenea lucruri sunt însă în discuție astăzi, când – pe fondul crizei economice – ONG-ul în cauză, EDU-CER, prin vocea reprezentantului său autorizat, profesorul Ștefan Vlaston, observă ilegitimitatea morală a unor indemnizații grase și a cumulului de resurse îndreptate către academicieni, în timp ce tinerii cercetători se zbat în penurie și chiar sunt lipsiți de recunoașterea socială a valorii lor. În ce mă privește, socotesc că soluția anomaliilor din sfera academismului instituțional nu poate fi discreditarea instituției Academiei ca atare și nici crearea unui antagonism artificial între tineri și vârstnici. Inflația de academii românești nu este de combătut prin desființarea sau aruncarea în derizoriu, o dată în plus, a tuturor academiilor. Nici tinerii nu trebuie să o ducă mai bine prin sacrificarea seniorilor. Dar îndemnul lui Ștefan Vlaston merită să conducă la o analiză judicioasă și calmă a rosturilor atâtor academii, a cumulului de funcții pe care unele – pe motiv de coordonare – îl presupun și a retribuirii pozițiilor respective. Ba și mai departe, către restaurarea ideii de reprezentativitate și excelență autentică.
Ovidiu Pecican este profesor
la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca
