Alegerile pentru Parlamentul European au dovedit până unde merg frustrarea, dezamăgirea și lipsa de încredere a cetățenilor, atât în Uniunea Europeană, cât și în guvernele naționale. Instituțiile Uniunii Europene se vor confrunta cu o legislatură marcată de creșterea gradului de nemulțumire, în timp ce ascensiunea euroscepticismului va avea, probabil, un impact profund asupra politicilor naționale. Dacă UE vrea să păstreze loialitatea publică, trebuie să asculte și să treacă la acțiune. Este nevoie de un program cu priorități strategice.
Fără îndoială, economia ocupă primul loc. S-au înregistrat multe progrese o dată cu noile instrumente de integrare, precum Mecanismul European de Stabilitate și uniunea bancară. Dar mai sunt multe de făcut.
Noua conducere a Comisiei Europene trebuie să stimuleze creșterea economiei și rata de angajare, astfel încât țările din sudul UE să-și poată reconcilia țintele de reducere a deficitului și datoriei cu politicile care stabilesc ținte de creștere. În definitiv, numai cele din urmă vor permite dezvoltarea durabilă (pe termen lung). Comisia trebuie să relanseze politici pentru piața muncii, pentru reducerea șomajului, mai ales pentru tineri. De succesul ei depind recuperarea cererii, a consumului și a dinamismului.
Nici o politică de creștere nu este la fel de importantă precum stimularea cercetării publice și private și a dezvoltării. UE ar trebui, de exemplu, să permită ca cheltuielile pentru cercetare și dezvoltare (și cheltuielile privind politicile de inserție a tinerilor pe piața muncii) să nu fie socotite la calcularea deficitului statelor membre. Acest principiu a fost aplicat pentru ajutarea sectorului financiar și ar fi potrivit și pentru investiții. Și, în ceea ce privește profitul, Europa are nevoie de un minim de omogenitate fiscală, cel puțin în ceea ce privește taxarea corporațiilor, pentru a evita o întrecere a prăbușirilor.
Acum, că ce a fost mai rău în criza zonei euro pare să fi trecut, este vital să reparăm deficiențele din construcția uniunii monetare. Este important progresul înregistrat privind uniunea bancară, dar mai sunt necesare două componente-cheie: prima, o reabilitare reală a sistemului bancar european, pentru a se asigura reluarea fluxului de credite în zona euro, în timp ce se evită deflația; și a doua, mutualizarea datoriilor, pentru a proteja statele vulnerabile de girările de piață. Banca Centrală Europeană (BCE) are un rol fundamental în realizarea celor două componente, precum și în continuarea promovării creșterii (atât prin politici de expansiune monetară, cât și prin facilitarea accesului la piață pentru țările ale căror finanțe încă depind de garanțiile implicite ale BCE).
Dar Europa nu trebuie să-și redreseze doar economia, pentru că lumea nu se va opri și nu va aștepta după ea. Este oportun să regândească politica externă. Și, aici, viziunea Europei ar trebui să aibă ca punct central provocările cu care se confruntă trei dintre regiunile vecine.
”Cartierul” estic al Europei este marcat de criza din Ucraina. După anexarea ilegală a Crimeii de către Rusia și revanșismul rus în estul Ucrainei, relațiile cu Kremlinul lui Putin trebuie regândite. Proximitatea geografică, legăturile istorice și dependența energetică fac din Rusia un partener-cheie pentru viitorul Europei, dar politica externă a lui Putin reprezintă o provocare directă la adresa securității și unității europene.
Între timp, statele aflate la sud de Europa sunt încă prinse
într-un proces de tranziție sociopolitică. În unele cazuri, precum Tunisia – acest proces s-a realizat cu succes, în altele, precum Siria, cursul evenimentelor a fost cel puțin descurajator, ca să nu spunem mai rău.
Până într-un punct, Europa pare să fi abandonat țărmul sudic al Mediteranei, substituit parțial de fluxul de ajutoare economice din partea țărilor din Golf. Pentru lumea arabă, care se împotrivea unor astfel de dovezi de solidaritate – urmăriți cazul Palestinei, unde serviciile de bază sunt susținute cu bani europeni -, asta este o noutate binevenită. Nu în cele din urmă, va fi dificil pentru America de Nord să-și revină fără o implicare mai mare din partea Uniunii Europene.
Cel de-al treilea vecin al Europei – și cu care este cel mai greu de lucrat – își are originea în interdependență, ceea ce-l transformă în întreaga lume. Legăturile economice, politice și sociale, nu cele geografice, determină granițele mereu schimbătoare ale acestui ”cartier”, în care se află și cei mai importanți parteneri ai Europei – de la Statele Unite la China și alte state emergente. Pentru a coopera cu ele, este necesară o poziție clară în favoarea guvernării globale și multilateralității la toate nivelurile.
Pentru Europa, interdependența este strâns legată de securitatea energetică. Sunt cruciali pașii în favoarea unei uniuni energetice și acestea ar trebui să fie printre principalele obiective ale Comisiei Europene. O politică comună în domeniul energiei trebuie să se bazeze pe o piață singulară și un plan de investiții colective, în timp ce se iau în calcul contribuții ale unor părți terțe.
Asta nu înseamnă numai o regularizare la nivel european – care este, în prezent, excesiv purtată la nivel interguvernamental, din cauza Agenției de Cooperare a Reglementatorilor în Domeniul Energiei – dar și dezvoltarea unei infrastructuri, inclusiv a unor linii electrice și conducte de gaz care să conecteze statele membre. Asta cere realizarea rapidă a Infrastructurilor Energetice Transeuropene (TEN-E).
Mai mult, UE ar trebui să ia în considerare centralizarea aprovizionării cu energie de la statele terțe, așa cum a propus premierul polonez Donald Tusk. Este necesară transparentizarea procesului de aprovizionare a statelor membre cu energie de la statele terțe. De exemplu, în multe state, contractele încheiate cu gigantul rus Gazprom sunt confidențiale.
În acest proces al integrării la nivel energetic, uniunea bancară oferă indicii privind asigurarea intereselor comune și menținerea unui echilibru între principalele instituții ale UE – Comisia Europeană, Parlamentul European, Consiliul European și BCE. Asemenea griji ar trebui să ghideze noua conducere a Comisiei în elaborarea unor politici comune privind migrația, unele care nu numai să reducă la tăcere xenofobii, dar care ar conferi coerență spațiului Schengen – una dintre cele mai mari realizări ale Europei. Instituțiile europene trebuie să se revitalizeze și să recâștige sprijinul cetățenilor europeni. Trebuie să-și demonstreze eficiența, capacitatea de inovare și abilitatea de a revigora continentul european. Setarea priorităților este primul pas, pasul critic.
Javier Solana a fost Înalt Reprezentant UE pentru Politici Externe și de Securitate, Secretar general al NATO și ministru de Externe al Spaniei. Este președintele Centrului ESADE pentru Economie Globală și Geopolitică și Distinguished Fellow la Brookings Institution.
Copyright: Project Syndicate, 2014. www.project-syndicate.org
