Academia de Ştiinţe ale Securităţii Naţionale (ASSN) este unul dintre cele mai ciudate constructe ale României contemporane. De cel puţin cinci ori ciudat.
Întâi, pentru că are un obiect de activitate inexistent – nu există o “ştiinţă a securităţii naţionale” şi cu atât mai puţin mai multe asemenea ştiinţe. Conform regulilor cunoscute, o ştiinţă are un domeniu de studiu clar delimitat (or, “securitatea naţională” ar putea fi cel mult un atribut), un corp conceptual propriu şi un set de adevăruri demonstrabile şi interconectate logic (teorii). Faptul că fondatorii ei au crezut că ar exista nu una, ci mai multe asemenea ştiinţe nu rezolvă problema.
O a doua ciudăţenie constă în faptul că nu se cunoaşte niciun produs academic al acestei academii. E drept, preşedintele Iohannis a lăsat să se înţeleagă că Strategia Naţională de Apărare, aprobată în Parlament în iunie 2015, ar purta (şi) girul respectivei asociaţii. De precizat că legea de înfiinţare a ASSN (prin redenumirea Academiei de Ştiinţe Militare) a fost aprobată în Parlament în aceeaşi săptămână cu respectiva strategie. Oricum, ca produs academic, e irelevantă.
A treia ciudăţenie e că “ASSN poate fi reprezentată în justiţie şi de organele de specialitate ale Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Afacerilor Interne şi Serviciului Român de Informaţii, după caz” (conform Legii 56/2012, actualizate). Recunosc, nu stăpânesc subtilităţile juridice ale acestei formulări, dar ideea reprezentării unei academii de către un serviciu secret sună, vorba unui fost revoluţionar, ca dracu’. În principiu, academiile sunt organizaţii eminamente civile, chiar dacă uneori adoptă uniforme asemănătoare celor militare.
A patra ciudăţenie e că apartenenţa la această “academie” este dacă nu secretă, cel puţin discretă, ceea ce o face să semene mai degrabă cu o lojă masonică. Jurnalista Emilia Şercan se luptă de luni de zile, cu admirabilă încăpăţânare, să afle lista oficială a membrilor organizaţiei, deocamdată fără succes. Ideea apartenenţei la o academie este tocmai aceea de recunoaştere a unui statut de excepţie în comunitatea ştiinţifică. Spre deosebire de alţi academicieni, care-şi afişează cu mândrie semnele apartenenţei, nemuritorii securişti (scuze, dar dacă specialiştii în matematică sunt matematicieni, cei în sociologie – sociologi etc., celor în securitate cum să le spun?) par mai degrabă ruşinaţi. Ca o ciudăţenie adiţională, ditamai “academia” nu are site pe Internet.
Lăsând gluma la o parte, mi se pare inadmisibil ca o instituţie finanţată de stat, care plăteşte “academicienilor” indemnizaţii viagere (egale cu ale membrilor Academiei Române), să refuze să facă publice numele celor care primesc respectivele indemnizaţii. Sper ca acţiunea judiciară deschisă de Emilia Şercan în baza Legii accesului la informaţia publică să se soldeze rapid cu sancţiuni severe.
A cincea ciudăţenie este că ASSN este o organizaţie foarte bine implantată în puterea executivă, din moment ce cinci dintre membrii săi identificaţi fac parte din Guvern şi alţi doi sunt consilieri prezidenţiali. Ceea ce face să ne gândim să înlocuim sintagma “guvern de tehnocraţi” cu aceea de “guvern de savanţi”.
Academia de Securitate nu e singura aberaţie zisă academică. Mai avem şi Academia Oamenilor de Ştiinţă din România, înfiinţată în 1956 prin hotărâre a Consiliului de Miniştri. A funcţionat ca organizaţie neguvernamentală până ce, în baza Legii nr. 31/2007, a devenit instituţie de interes public. Printre membrii ei marcanţi se numără oamenii de ştiinţă Răzvan Theodorescu (membru și al Academiei Române), Ion Iliescu, Ion Cristoiu, Ecaterina Andronescu, Adrian Curaj (membru şi al ASSN), Theodor Meleşcanu, IPS Teodosie, IPS Nifon. (Tare mi-ar plăcea să aflu ce ştiinţe reprezintă ultimele două persoane citate.)
Nu prea înţeleg de ce e nevoie, pe lângă Academia Română, de o alta, care să reunească “oamenii de ştiinţă” (ca şi cum cei din Academia Română ar fi exclusiv poeţi) – poate doar ca să aibă cine administra elegantul restaurant din Piaţa Lahovari. Ca să mă încurce şi mai tare, recent a fost depus în Senat un proiect de lege prin care i se schimbă denumirea în Academia de Ştiinţe din România (aidoma instituţiei înfiinţate în 1935 ca o disidenţă a Academiei Române, care a funcţionat până în 1948). Dar nu doar atât; proiectul abrogă alineatul prin care membrilor AOSR li se interzicea să poarte titlul de academician.
Am înţeles de ce s-a înfiinţat, în 1935, ASR – ca expresie a nemulţumirii unor academicieni faţă de funcţionarea secţiilor de ştiinţe ale Academiei “mari”. Dar acum, care ar fi scopul, în afara satisfacerii orgoliilor unor persoane care nu au reuşit că devină academicieni adevăraţi? Avem cumva prea multe fonduri alocate cercetării şi e nevoie de încă nişte institute care să le cheltuie?
Nu ştiu care e scopul, dar ştiu care e efectul: pe lângă inflaţia de doctori cu teze plagiate, avem acum şi o inflaţie de “academii” şi “academicieni” aferenţi, cu rente viagere plătite de stat.
