Departe de mine gândul de a nega meritele pe care le-a avut monarhia în emanciparea şi modernizarea statului român. Mai mult, în măsura în care îmi este permisă contrafactualitatea, aş afirma că revenirea Regelui Mihai în fruntea statului român, în 1990, ne-ar fi scutit de multe episoade nefaste. Cred, de asemenea, că Majestatea Sa este cea mai respectabilă personalitate politică dintre cele care ne înconjoară. Cu toate acestea, proiectul de lege publicat de Guvern, cu un titlu agramat („Lege privitor la Casa Regală a României“), sub semnătura viceprim-ministrului Dâncu, mi se pare cel puţin bizar.
Obiectul acestui proiect este reglementarea statutului juridic al Casei Regale drept „persoană juridică de utilitate publică, autonomă, apolitică şi fără scop patrimonial, păstrătoare a tradiţiilor naţionale şi a valorilor statului român modern, promotoare a dezvoltării României“. Noţiunea de „organizaţie de utilitate publică“ este reglementată în Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, unde se prevede (art. 39) că acest statut este acordat prin hotărâre a Guvernului, în baza unei cereri depuse de către o asociaţie sau fundaţie.
Dacă e aşa, ne putem întreba de ce ar mai fi nevoie de o lege specială. Un posibil răspuns îl aflăm din articolul 9 al proiectului de lege, conform căruia „finanţarea cheltuie-lilor de funcţionare curentă a Casei Regale a României se asigură din venituri proprii şi de la bugetul de stat, potrivit legii“. Mai departe, conform articolului 10, serviciul administrativ va avea 20 de posturi, inclusiv directorul serviciului, „finanţate de la bugetul de stat“. Şeful Casei Regale beneficiază de o indemnizaţie lunară egală cu cea a unui fost şef de stat.
Nu agreez discursul populist conform căruia suntem prea săraci ca să ne permitem să suportăm cheltuielile unei Case Regale. Ştiu că suma respectivă nu ar putea rezolva nici subfinanţarea învăţământului românesc, nici situaţia jalnică a patrimoniului cultural, nici nu ar putea face ca România să nu se mai afle pe ultimul loc din UE în privinţa ratei sărăciei relative. Cu toate astea, nu pot să nu remarc absenţa din proiectul de lege pus în dezbatere publică a informaţiilor din Secţiunea a 4-a (Impactul financiar asupra bugetului general consolidat).
Singurul element concret pe care-l aduce proiectul de lege este alocarea bugetară, alături de atribuirea în folosinţă gra–tuită, pentru 99 de ani, a Palatului Elisabeta. În rest, atribuţiile pe care le conferă Casei Regale sunt strict simbolice (unele formulări, de-a dreptul hilare: „recunoaşterea calităţii produselor şi serviciilor companiilor care activează pe piaţa românească, pentru a recunoaşte calitatea produselor şi serviciilor lor“). Acţiuni precum recunoaşterea tra-diţiilor, cele caritabile, educa-ţionale, de promovare a valorilor etc. erau şi până acum întreprinse fără nicio îngrădire de către Casa Regală şi sper că includerea în această lege nu va institui un monopol asupra lor – în sensul că alte organizaţii, cărora nu le este legiferat acest atribut, nu ar mai avea dreptul, de exemplu, de a „reuni comunităţile regionale, urbane şi rurale în jurul unor proiecte […], implicând instituţiile publice şi societatea civilă“.
Bun, veţi spune, dacă nu e un cap de ţară faptul că se alocă nişte fonduri Casei Regale, iar în rest proiectul de lege nu schimbă practic nimic, care ar fi problema? Ei bine, prin demersurile întreprinse pentru a promova acest proiect de lege (să nu-mi spuneţi că întâmplător Principesa Margareta l-a primit luni pe şeful PSD, condamnat penal, joi dimineaţă acelaşi şef de partid a făcut o vizită la Guvern şi în aceeaşi zi, după-amiază, proiec-tul de lege a apărut pe site-ul SGG), Casa Regală a acceptat să depindă de bunăvoinţa unor lideri politici. Dar ideea monarhică se întemeiază, dimpotrivă, pe situarea deasupra partidelor şi a jocurilor politice. Paradoxal, prin obţinerea statutului legal, Casa Regală şi-a negat principiul fundamental. În locul statutului de utilitate publică, eu unul aş fi preferat să-l păstreze pe cel de simbol naţional.
