Pe 7 iulie 1979, aflat în sejurul lui anual în Europa, Mircea Eliade îi scria o epistolă vizionară criticului literar Matei Călinescu, în care nota: „S-ar putea ca într-o sută, două sute de ani regimul Ceaușescu să fie ridicat în slavă tocmai pentru ferecarea granițelor pe care a instaurat-o (uitându-se, evident, că psihoza plecării este rezultatul direct al dictaturii lui personale…)“.
Observația lui mergea și mai departe căci, adăuga savantul, „Acum, deschiderea granițelor ar fi o adevărată catastrofă. Dacă rușii ar vrea să colonizeze România, cel mai simplu mijloc ar fi să-l oblige pe Ceaușescu să elibereze un milion, două de pașapoarte…“. Observația istoricului religiilor era cât se poate de judicioasă. Astăzi, după douăzeci și cinci de ani de exod continuu românesc pe la feluritele curți ale lumii, când cele douăzeci și vreo două de milioane de români din perimetrul țării noastre s-au împuținat cu vreo trei-patru milioane, observăm cu ochiul liber efectele devastatoare ale acestui proces de alimentare a Occidentului – și nu numai – cu energie proaspătă și cu minți bine mobilate. Și chiar când nici energia nu dă pe dinafară, motorul plecării fiind pura disperare sau dorul de altceva, ori când performanțele minții nu sunt cele mai proeminente, tot rămâne imboldul de a munci nebunește pe unde se poate, cu speranța unor vieți mai bine mobilate, mai demne, mai puțin lipsite de speranță.
Dar tocmai efectele disperării îl frământă pe Eliade. „Ce mă deprimă este dorința (nemărturisită) a fugarilor virtuali de a-și «uita» identitatea. Nu mă gândesc, desigur, la schimbarea cetățeniei, ci la voința de a se lepăda de tot ce este «românesc» și a se integra într-o altă etnie (nu o altă cultură)“. Autorul „Istoriei credințelor și ideilor religioase“ avea și argumente istorice, de fapt de pură actualitate politică: „Fanfaronada patriotică a lui N[icolae] Ceaușescu a obținut ceea ce n-a putut reuși stalinismul: un fel de alergie la tot ce e tradițional, românesc, folcloric, «patriotic». Când aud de «daci», voievozi, «vitejia străbunilor» și chiar când ascultă muzică populară (și chiar Imnul Regal!) – mi se spune că majoritatea celor din țară înjură, scuipă printre dinți sau… pleacă“.
Eliade, care niciodată nu se entuziasmase de autopersiflarea românească, nici măcar atunci când ea răsărea de sub scăpărătoarea pană de umorist a lui Caragiale, mărturisea: „Această ură și revoltă împotriva memoriei etnice și istorice mi se pare foarte gravă (și nedreaptă!). În fond, singura justificare (și, poate, răscumpărare) a milioanelor de daco-romani și români care de cincisprezece veacuri s-au jertfit ca să-și apere teritoriul și identitatea ar fi fost crearea unei culturi (să-i zicem) «majore»; în orice caz, a unor valori culturale de tip universal. Dacă în spațiul în care am trăit (i.e. suferit), dar au și creat autorii marilor balade – Eminescu, Iorga, Blaga și toți ceilalți – se vor statornici coloniștii din U.R.S.S. și țiganii (singurii, se pare, care vor să rămână pe loc), atunci destinul României va fi mai tragic decât cel imaginat de Cioran…“
Să trecem, dacă se poate, peste incorectitudinea politică a finalului acestui fragment, recompensată de nota, până la urmă, bună acordată voinței romilor de a se crampona de locul nașterii lor. Să nu insistăm nici asupra inexactității acestei observații, contrazise de evidența că, alături de români și maghiari, care s-au alăturat abia prin 1990 exodului anterior al evreilor și al germanilor din România, și romii au ales, de nenumărate ori, calea pribegiei.
Să comparăm, mai bine, ce spune Eliade cu ce trăim noi. Dacă rușii nu au putut marca atunci, cu trei decenii și jumătate în urmă, datorită propriilor impasuri, ce i-ar putea împiedica să o facă în alte circumstanțe, mai favorabile regrupării lor? Alergia la tot ce este național nu mai pare azi atât de răspândită în straturile indistincte ale populației, cât poate fi constatată la nivelul politicilor statului. Nu rușii mențin școlile românești în condiții de precaritate și nu ei au tăiat salariile profesorilor care abia în timp, treptat, s-au mai ameliorat, fără a atinge, cu toate acestea, nivelul de la care să poți face pe dascălii națiunii să privească demn în jur.
Nu Putin a redus drastic orele de istorie și de latină din instituțiile patronate de Ministerul Educației, și nu el menține sistemul medical într-un suspans interminabil, cu sufletul la gură. Cine alimentează, atunci, erodarea memoriei naționale și cine o promovează cu adevărat? S-a făcut atâta caz de demitizările trecutului încât s-a uitat mereu că, preocupați să aprofundeze cunoașterea adevărului vremurilor de odinioară, chiar și atunci când au dislocat anumite clișee socotite sacrosancte, istoricii demistificatori au menținut atenția opiniei publice trează cu privire la istoria românească. În loc să fie diabolizați istoricii, nu ar fi mai oportun să se scuture anumiți membri ai administrației și unii lideri politici ai națiunii pentru a se trezi din „somnul cel de moarte“?
Pe lângă toate celelalte, în întrecerea cotidiană a demografiei noastre, nu se nasc atâția copii câți maturi și vârstnici apucă să plece dintre noi. O fi asta o tendință mai generală decât una pur națională, dar poate că ea exprimă și ceva din disperarea precoce care, latini fiind prin genealogie și opțiunile culturale, ne cuprinde din cale afară de repede și, uneori, chiar iremediabil. Ai zice că nu mai știm lupta pentru ce iubim, la noi acasă…
Ce poate astăzi menține vie speranța în mai bine a românilor de aici și ce îi poate determina pe cei plecați să revină la ai lor? Sunt de acord cu Mircea Eliade: atenția față de cultura care, în chiar acești ani, face cinste prezentului, pregătește viitorul și, adăugându-i puțin mai mult ajutor, ne va propulsa în universalitatea visată.
Cărți, tablouri, muzică și sculpturi, arhitectură și film românesc de calitate nu se pot face la infinit în condiții de subfinanțare și ignorare. Când națiunea, prin reprezentanții ei, ca și prin fiecare ins care îi aparține, își iubește artiștii și cărturarii, înconjurându-i cu atenție afectivă și efectivă, saltul în istorie se produce mai iute decât s-ar crede, iar luminițele scapără din nou în privirile copiilor.
