Jurnalistul Petre M. Iancu a discutat cu istoricul literar și profesor al Universității Bucurști, Mircea Vasilescu despre cele mai sensibile subiecte din domeniul relațiilor internaționale și cum afectează ele statul român.
P.M.I.: Revoluţia populistă face ravagii în Occident, a produs Brexit-ul, l-a propulsat la Casa Albă pe Donald Trump. A ajuns ea şi în România?
M.V.: Aparent, stăm bine (și chiar au fost unii care ne-au dat drept exemplu în Europa): în Parlamentul României nu există un partid naționalist, xenofob și populist, așa cum există în alte țări (din Estul și Vestul european), ba chiar și în Parlamentul European. Așa este. Partidul România Mare s-a cam topit, „Vatra Românească” a rămas o amintire îndepărtată. Aparent, stăm bine: avem doar social-democrați, liberali de diverse nuanțe, populari, democrat-creștini. În fapt, naționalismul, xenofobia și populismul circulă liber, transversal, prin toate aceste partide, și apar din cînd în cînd la suprafață, cu mai multă sau mai puțină intensitate. PSD – care face parte din gruparea Socialiștilor europeni – și-a axat campania electorală de acum 4 ani pe tema „mîndri că sîntem români” și a construit un discurs cu puternice accente naționaliste, inacceptabile și inimaginabile în discursul unor socialiști/social-democrați din țările Europei Occidentale. Cîțiva membri marcanți ai PSD s-au refugiat acum în noul PRU (Partidul România Unită), fondat de Bogdan Diaconu, și el fost deputat PSD. E un partid care reia, în bună parte, temele Partidului România Mare (de pildă, clișeul că „ungurii vor Ardealul”). Conform sondajelor, acest partid nu are șanse să intre în Parlament la alegerile din 11 decembrie, dar să avem răbdare. PNL recurge și el, uneori, la stereotipuri naționaliste. Și votează în Parlament, cot la cot cu PSD, măsuri populiste, cum a fost, recent, la începutul campaniei electorale, legea privind mărirea salariilor pentru angajații din sectorul bugetar, care riscă să creeze enorme probleme și să crească deficitul bugetar peste limitele acceptate în UE. Astfel de legi sînt forma de expresie cea mai perfidă a populismului: în fapt, partidele încearcă să cumpere voturi, fără să le pese că asemenea măsuri pun în pericol stabilitatea economică și financiară ori că pot avea efecte negative pe termen lung. De ce fac asta? Pentru că se poate. Există, din păcate, destui cetățeni care acceptă acest troc: votează cu cine „le dă ceva”. Dar mai periculos mi se pare altceva: faptul că, într-o bună parte a opiniei publice, persistă încă stereotipii naționaliste și xenofobe care pot fi oricînd stîrnite de politicieni iresponsabili. Uitați-vă la cîteva exemple foarte recente: sînt unii (inclusiv Victor Ponta, fost prim-ministru) care iau în derîdere prenumele „Julien” al premierului Dacian Cioloș ori au „revelația” că președintele țării se numește Klaus Werner Iohannis și fac bășcălie pe tema asta. Și mai luați aminte la ceva: a reapărut în atenție George Soros. Circulă pe internet și pe Facebook (cu o notabilă audiență) ideea că guvernul lui Dacian Cioloș e „guvernul Soroș”. Cu alte cuvinte, un guvern „vinde țara”, care e manipulat din umbră de un evreu maghiar. Așa ceva nu prea s-a mai auzit din anii ’90. Din păcate, astfel de stereotipii prostești încă mai pot afecta/influența mulți oameni. Ce-i de făcut? E inutil să le spui unor oameni deja îndoctrinați că George Soros nu mai finanțează, din 2014, fundația pe care a înființat-o în România (și nici celelalte fundații ale sale din Europa de Est; și-a schimbat prioritățile). E inutil să răspunzi rațional, cu fapte și date concrete, unor aluzii și insinuări propagandistice care, din păcate, încă prind foarte bine la o bună parte din public. Așa încît, în materie de populism, naționalism, xenofobie, sînt temător. E adevărat, nu avem un partid sau o mișcare politică purtătoare a mesajelor de acest fel; avem, în schimb, o fojgăială difuză a sentimentetelor și atitudinilor naționaliste, xenofobe și populiste, indusă și menținută într-o bună parte a opiniei publice, pe bază de stereotipii și prejudecăți care încă au efect. Și care pot oricînd să iasă la suprafață, într-un mod cît se poate de agresiv.
P.M.I.: E esenţial să alegem nu doar pentru a salva democraţia, ci şi pentru a-i oferi ţării un viitor mai bun decât trecutul. Dar în România opţiunea nu e deloc simplă, având în vedere bilanţul precar al partidelor tradiţionale. Ce şi de ce să alegem, Mircea Vasilescu?
M.V.: Am senzația că alegerile din 11 decembrie au o încărcătură foarte mare: ori-ori. Guvernul condus de Dacian Cioloș – cu un mandat limitat și cu o susținere fragilă în Parlament – a adus în atenție un alt stil de a guverna: cu mai multă atenție pentru problemele cetățenilor, cu mai multă transparență (deși, din păcate, guvernul nu a comunicat totdeauna eficient), cu mai mult bun-simț și respect față de oameni. Nu-mi dau seama în ce măsură acest fel de a guverna a fost înțeles și apreciat într-o societate obișnuită cu ideea – nedemocratică și profund coruptă – că oamenii votează cu „cine dă mai mult”. Contez însă pe generația tînără, deschisă la minte, conectată, care vrea să trăiască altfel. Sper că tinerii vor înțelege că, dacă vor să trăiască altfel, primul gest pe care îl au de făcut este să iasă din casă și să voteze, să renunțe la stereotipul „politica e murdară, toți sînt o apă și-un pămînt”. De bine, de rău, peisajul politicii românești e pe cale să se diversifice. E o bună ocazie de a stabili un lucru simplu, din categoria „ori-ori”: vrem în continuare să ne plîngem de milă că avem o clasă politică de proastă calitate sau vrem să creăm o breșă în sistem, profitînd de ocazia că – în sfîrșit – apar oameni noi, partide noi, un stil nou de a face politică? E o dilemă din care o să ieșim după 11 decembrie. Aștept cu emoție momentul.
Întregul interviu poate fi citit pe site-ul Deutsche Welle.
