Jurnalistul Horaţiu Pepine a realizat pentru publicaţia Deutsche Welle o analiză privitoare la componenţa Cabinetului Grindeanu, subliniind că, într-un anumit sens, asistăm la un acord deplin între natura proiectului PSD și insignifianța persoanelor promovate.
Nu are rost să facem prezentarea tuturor miniștrilor. E suficient să ne uităm la câteva aspecte cu adevărat relevante. Externele mai întâi, Internele și apoi Afacerile Europene. Teodor Meleșcanu este un diplomat cu experiență care deține, cu siguranță, un anumit savoir faire, dar despre opiniile căruia nu știm nimic.
Ce-i drept nu știam nici pe vremea în care era membru PNL sau în scurta perioadă de timp cât a deținut portofoliul Externelor în 2014. Talentul său ”diplomatic” a constat mereu în capacitatea de a-și disimula opțiunile în spatele unei aparențe afabile și conciliante. E și acesta un talent prețios în vremuri tulburi de indecizie politică, așa cum vor fi fost anii 90, când România evolua între o Uniune Sovietică intrată în disoluție și un Occident fără intenții lămurite, dar astăzi pare mai curând o formă de evaziune și dezimplicare. T. Meleșcanu pare soluția unei diplomații retractile, care se teme de orice afirmație mai apăsată și care evită orice tip de angajament.
La interne, Liviu Dragnea ne-a propus ”o femeie cinstită și cu experiență în administrație”. În realitate, în afara unui parcurs lipsit de orice relevanță (secretară la o școală generală, funcționară de rang inferior la o bancă etc.), singura experiență notabilă a fost perioada scurtă de timp cât a condus prefectura județului Teleorman. O experiență folositoare, neîndoielnic, dar nu pe măsura rolului atribuit.
Miniștrii de Interne ai Uniunii Europene se reunesc periodic în JAI, unde discută toate problemele legate de migrație, criminalitate transfrontalieră și, inevitabil, problematica Schengen în măsura în care mai este relevantă. Realitatea este că, în planul relațiilor interguvernamentale, ministerele de Interne au preluat sarcinile cele mai presante și mai sensibile. Nu mai e nevoie să spunem că ministrul de Interne ar trebui să fie un politician versat, cu o deplină înțelegere a problematicii europene în toate aspectele sale.
În aceste împrejurări, avem serioase dificultăți în a spune, în termeni convenționali, ce orientare externă va avea viitorul guvern, câtă vreme ministerele relevante sunt deținute de oameni prea ”fluizi” sau care nu au adecvarea pretinsă de rol. Nu l-am uitat pe prim-ministrul însuși care nu are nici cea mai mică experiență internațională și care pare la rândul său cantonat în problematica locală. România se pregătește, în aparență, să intre în imersiune, să se facă cât mai puțin vizibilă și cât mai irelevantă. Dacă a contat puțin până acum, de aici înainte va conta și mai puțin.
Dintr-un instinct curios, noua conducere a țării (care este – orice s-ar spune – ”reprezentativă”) își refuză parcă asumarea unui rol în planul manifest al vieții politice, cautând să obțină, pesemne, mai multă libertate de mișcare în planul politicilor sociale și economice, de regulă înghețate în norme ”europene” bine păzite (regula deficitului bugetar de exemplu). Liviu Dragnea a spus de multe ori cu claritate că scopul central al politicii sale este să obțină mai multe avantaje economice ”pentru români”, atât în relația cu UE și capitalul european investit aici, cât și în relația cu Statele Unite. A denumi această poziție ”naționalistă” (cum se face de obicei) este în mare parte greșit, căci PSD nu vorbește în numele ”națiunii” și nici în numele statului român, ci al ”românilor” ca entitate colectivă care dă tot mai multe semne că regresează la un stadiu prenațional, chiar dacă își conservă intact sentimentul identității sale. Pare greu de înțeles doar din pricină că utilizăm concepte politice vechi care nu mai dau seama de dinamica lucrurilor.
Se face, firește, mare caz de noua denumire a Ministerului Culturii care a primit și atributul ”identității naționale”. UDMR a comentat cu nemulțumire și a solicitat crearea unui departament pentru identitățile minoritare. Dar toate acestea sunt aparențe sau poate forme compensatorii pentru sentimentul pierderii perspectivei naționale.
O dovadă este că la Afacerile Europene a fost numită Ana Birchall, o pesedistă din familia liberală sau progresistă, în accepție americană, care deși pozează demonstrativ cu ie bucovineană, sau tocmai de aceea, va purta în UE un mesaj cu totul antinaționalist, în aparentă contradicție cu toate manifestările identitare și folcloriste din planul vieții locale. În campania electorală, Ecaterina Andronescu transmitea de asemenea, fără echivoc, mesajul că PSD va admite fără rezerve politica repartizării automate a migranților cu argumentul că România datorează ceva Uniunii Europene. Ministrul Afacerilor Europene, Ana Birchall, în ciuda rolului său secundar în noul Cabinet, e bine plasată să consolideze acest mesaj cu atât mai mult cu cât nu există în guvern personalități proeminente care să-l bruieze.
Prin urmare se vede mai clar că guvernul PSD pare dispus la toate concesiile sau cedările în planul mare al politicilor europene în schimbul unui regim de derogări de la normele stricteții economice. Tipul acesta de politică poate fi înțeles mai ușor prin analogie cu politicile sindicale decât prin raportare la cele clasice naționale. În orice caz imaginea aceasta a ”sindicatului” explică perfect insignifianța guvernului ca persoane și competențe ca și natura colectivă a deciziei.
