Am vrut să-i aflu povestea până nu devine prea cunoscută și se aglomerează la solicitările de interviu. Am avut noroc, am fost prima cu solicitarea de interviu, deci graba nu strică mereu treaba.
RL: Care este povestea cu stand-up comedy? Când a început și, mai ales, de ce?
Andreea Georgescu: În 2016 m-am decis să încerc să fac stand-up, că prea îmi ziceau toți profesorii mei de actorie că ar merita să văd cum merge. Da, am făcut niște cursuri de actorie, că mă plictiseam acasă. Apoi am agreat cu un stand-up comedian local să mă îndrume în 6 luni către ce ar trebui să citesc online și offline, să mă învețe despre teorii ale râsului, tehnici de scriere și așa mai departe. A fost foarte util, dar mai ales s-a râs mult.
Care a fost ziua în care ai zis: „Gata, eu vreau #altnivel, trebuie să fac stand-up comedy în SUA“?
În fiecare an, în octombrie, îmi fac un cadou. Atunci, mi-am dat demisia de la job și m-am apucat să lucrez pe cont propriu. Mă felicit an de an pentru decizie și mă premiez. Și cum deja făcusem o pasiune pentru America, m-am decis să am primul meu show de comedie în NYC. Ca de fiecare dată când mă apuc de ceva, trebuie să fac ce e mai greu din prima, cât să mă autosabotez maxim și încerc să îmi arăt mie că nu sunt în stare de lucrul ăla. Da, chiar îmi place de mine și mă iubesc așa cum sunt. Așa că am zis că mă duc la NY să am show, nu o să fie bine, după care o să mă potolesc și o să-mi văd mai departe de treburile mele de om serios. Dar și dacă iese… asta înseamnă deja #altnivel.
Am căutat pe Google cursuri de stand-up la New York. M-am înscris la un workshop de o săptămână, care includea un show de 5 minute la Gotham Comedy Club. În anunț scria că nu trebuie să ai niciun material scris, că scrii totul într-o săptămână. Prima zi de curs: citiți materialul. Păi n-am! Să ai până la 6! Și am scris primele mele 26 de glume în 3 ore, cu ajutorul unui prieten foarte apropiat, un Sauvignon Blanc din Napa.
E greu să faci glume pentru americani, altfel decât pentru români? Care sunt mai ușor de amuzat și ce prinde mai bine la fiecare nație în parte?
Mi-a fost teamă la început că îmi lipsesc referințele culturale ca să-i fac pe americani să râdă. Dar nu e deloc așa. Simțul umorului e același peste tot și lucrurile care ne deranjează sunt aceleași. Și ei își urăsc taximetriștii. Și mai ales politicienii. E o frenezie de glume cu Trump, nu mai pot cu ele. Foarte puține sunt bune, dar, în rest, e de bun-simț să ai măcar o glumă cu faptul că Trump e nepotrivit pentru job. Nu se mai satură de ele. Și de republicani, mai ales de Paul Ryan. Toată lumea are cel puțin o opinie despre Trump.
Altfel, simțul meu al umorului e un pic dry, mai britanic și destul de dark. Iar ei nu prea agreează asta, sunt mai degrabă pe umor observational smart, dar de masă. Oricum, nu e de îngrijorat, publicul din cluburile de comedie în care am performat până acum a reacționat bine la glumele mele.
Într-o discuție cu niște amici, la o masă mare, le spuneam cum îmi place mie black humor-ul (traducere mot-à-mot a termenului „umor negru“). Liniște totală. Și încep să le explic de glume negre. Ei – nimic. În cele din urmă, un domn afro-american mă întreabă: „Black humor like in Chris Rock? Richard Pryor?“. Și zic: „A, nu, în direcția Anthony Jeselnik“. Și gata, ne-am reîmprietenit. Au crezut că sunt rasistă. Căci e dark humor, nu black humor (deși Wikipedia zice că ambele sunt acceptate). Politically correctness-ul ăsta al lor de fațadă e un lucru de care trebuie să ai mare grijă în comedie, să nu cumva să deranjezi pe cineva, că se termină distracția imediat.
Cunosc o mulțime de oameni superspontani, care fac glume bune, dar nu toți pot face glume cu public numeros. Ce-ți trebuie ca să poți să faci asta? Kitul de supraviețuire.
Trebuie să îți placă spectacolul și să fii în centrul atenției. Mie îmi place. Emoțiile sunt atât de puternice încât, dacă nu îți dorești să fii acolo, e tortură curată. Chiar vorbeam cu colegii mei că, pentru ceva ce pare atât de simplu și natural din public, ne chinuim destul de tare. Înainte de fiecare show suntem îngroziți de-a dreptul, repetăm glumele și ni se citește spaima în priviri. După care urci pe scenă, te uiți la oamenii din sală, respiri adânc, spui prima glumă, oamenii râd, și te relaxezi. Dar nu prea tare, cât să nu uiți set-ul. Presiunea e foarte mare pentru că la stand-up ești singur. Pe texte scrise de tine. Nu ai scenariu pe care tu îl interpretezi, nu ai coleg de scenă, te ai doar pe tine. Și ești fully naked (complet gol – n.r.) acolo. Dacă oamenii nu râd la glumele tale, înseamnă automat că e o problemă cu tine. Știu că nu e așa, dar dezamăgirea este foarte mare în momentul în care oamenii nu reacționează la ceea ce tu consideri amuzant și pentru care te-ai pregătit. Și am văzut oameni reacționând violent când audiența nu a râs deloc la glumele lor. Nu e OK să țipi la oamenii din public sau să le spui că nu sunt suficient de inteligenți să te înțeleagă. Mai ales să le explici glumele…
Care au fost primele semne, în copilărie sau mai târziu, că vei iubi să faci lumea să râdă?
Am făcut prima glumă adevărată prin clasa I. Cu mare succes la public. Subtilă, cum îmi place mie. Tata m-a luat la el la serviciu, la Muzeul de Artă din Ploiești, de restaurarea căruia se ocupa. Acolo, șeful tatei, domnul Icu, îmi tot punea întrebări în fața echipei, ca să mă încurce. Cum e normal să facă oamenii de 50 de ani cu copiii de 7. Și, printre altele, m-a întrebat care e materia mea preferată de la școală. Înainte să răspund, a enumerat muzica și desenul. Așa că eu am completat cu religia. Moment în care, triumfător, m-a rugat să le spun și lor versetul 6 de la pagina 120.
– Nu-l știu!
– Eram sigur! Dar de ce nu-l știi?
– Pentru că manualul nostru de religie are doar 100 de pagini.
#așaîncepe.
Cum a fost prima-prima dată pe scenă? Cât a durat, unde, ce glume ai spus, cine a râs, câți au zis „meh“?
5 minute. Gotham Comedy Club. Au fost 70 de oameni în sală, dintre care eu cunoșteam doar doi. O prietenă din NY și un prieten din Washington, venit special să mă vadă pe scenă. No pressure. Îmi amintesc și acum cum mă durea fizic fiecare respirație. Și era un sentiment foarte interesant între „ce caut eu aici?“ și „abia aștept să urc pe scenă!“. Eram foarte concentrată, repetasem glumele ore în șir și tot mi se părea că va fi un dezastru. M-au învățat atunci la școală că tot ce trebuie să fac înainte de a urca pe scenă e să mă concentrez pe prima glumă, iar restul vor veni. Și au venit, iar oamenii au râs bine de tot. Sentimentul că oameni care nu te cunosc deloc râd la ceea ce îți trece ție prin cap este minunat.
Care a fost cea mai bună glumă a ta de până acum? Cea mai cea.
Sper să nu fi avut-o încă pe cea mai cea. Că sunt abia la început în direcția asta și ar fi bine să keep it coming.
Care-i cel mai fain lucru care ți s-a spus, legat de modul în care faci
stand-up, până acum?
„You don’t need me to tell you are good. You know you are.“ („Nu trebuie să-ți spun eu că ești bună. Știi că ești“ – n.r.) Asta primită recent de la un headliner de la New York Comedy Club, după ce mi-a jurizat set-ul într-o competiție între comedians amatori.
Și mai am una de acum doi ani, de la debut, când proful meu de stand-up mi-a zis: „You can really do this“ („Chiar poți să faci asta“ – n.r.).
Care este rețeta ta de stand-up? Ce te inspiră, ce glume ai mereu în program, cât e adevăr și cât e imaginație?
Cam 90% din glumele mele sunt din experiența personală. Foarte puține sunt ajustate cu potențiatori artificiali de glume. Am punchline-urile deja gata, lucrez doar la set-up un pic. Și, pe același principiu ca în jurnalism, și aici funcționează „să nu lăsăm adevărul să strice o poveste frumoasă“. Nu tot ceea ce spun este 100% real, poveștile sunt reale, dar mai adăugăm lucruri pe lângă, pentru a le potența umorul. Așa zic oamenii ăștia că se face, iar eu îi cred. Glumele nu trebuie să reflecte realitatea. Unul ești tu din viața reală, altul persona pe care ți-o alegi pentru scenă.
Cât e temă gata făcută și cât e spontaneitate într-un spectacol de stand-up comedy?
Totul e foarte bine pregătit dinainte. Doar că, uneori, în funcție de cum reacționează publicul, mai adaugi spontan lucruri. De exemplu, eu am o glumă care îmi place foarte tare: Cum fac femeile small talk și la o petrecere o tipă a zis că bunica ei de 80 de ani a slăbit 20 de kilograme. Și eu am întrebat: De ce? Să încapă în sicriu? O glumă destul de dark. Prima dată când am spus-o nu prea s-a râs, așa că am adăugat spontan un „Sunt foarte populară la petreceri“ și sala a izbucnit în râs. De atunci, gluma a devenit completă.
Chiar și partea cu crowdwork-ul – când stand-up-istul vorbește cu sala și pare că face material spontan, ad-hoc – este studiată foarte atent înainte. Sunt tehnici. Pe care sunt tare mândră că le învăț și eu chiar zilele astea.
De unde crezi – de la cine, mai exact – că ai moștenit umorul?
Tații mei. Nu în sensul că m-am născut din mai mulți tați, dar le-am zis „tată“ și bunicului din partea mamei, și tatălui biologic. De la ei am moștenit simțul umorului și, cel mai important, de la ei am învățat să-l țin tot timpul viu. Eu văd râsul ca pe un tratament universal. Dacă poți face un om să râdă chiar și pentru două secunde, și să uite în treacăt de probleme, este pur și simplu minunat.
De fapt, tu ești plecată cu serviciul la New York și, dacă tot te-ai dus, ți-ai programat și niște show-uri, sau cum?
De fapt, e invers. Eu am plecat cu niște comedie la NY și, dacă tot am venit, am adus și serviciul. Oamenii la care am făcut cursuri în 2016 au și un program de un an de zile de Comedy Writing. Când mi-au spus despre el, la final de iulie, am zis din start că nu particip. A fost nevoie de mai mulți prieteni care să-mi zică „Andreea, dar tu chiar ești proastă? Cum să nu te duci?“. Și m-am decis. Au urmat luni foarte grele la birou. E greu să lași firma, colegii și clienții și toată munca ta de 6 ani de zile pentru a-ți urma un vis. E foarte frumos și înălțător să visăm, dar e foarte greu să trăim visurile cu adevărat. Cel puțin din experiența mea. Ce mi s-a întâmplat din momentul în care m-am decis să vin aici pentru câteva luni și până în noiembrie 2017, când am plecat, e material de carte. Din aia palpitantă. Universul chiar are foarte mult umor.
Crezi că poți trăi decent din râs sau e musai să îți păstrezi și un job adevărat? Ai făcut bani din glume până acum sau e gratis deocamdată?
Ca să ajungi să câștigi bani din asta trebuie să fii foarte bun, să ai multă experiență, să fii cât de cât cunoscut și bine conectat. Ca peste tot. Între timp, ca să ajungă lumea să te vadă și să devii bun, trebuie să urci cât mai des pe scenă. E, de fapt, invers. Tu plătești cluburile să te lase să urci la ei pe scenă. Nu plătești direct, dar, de cele mai multe ori, e nevoie să aduci 4 sau 6 oameni la spectacol, care să plătească bilet de intrare și să consume obligatoriu minimum două băuturi. Cursurile pe care le facem ne asigură un număr de show-uri la cele mai mari cluburi din oraș, iar apoi din activitatea de pe Facebook și totally random (total la întâmplare – n.r.) – Universul, din nou – am cunoscut oameni care m-au introdus for free (gratis – n.r.) în alte show-uri. E cam bine.
Altfel, am câștigat un concurs de stand-up comedians amatori și am câștigat primii mei $20 din comedie. Au semnat toți prietenii mei americani pe bancnotă și am de gând să o înrămez când revin acasă.
Ce vrei să faci când te faci tu mare? Care-i visul cel mai vis?
Să se decidă echipa Saturday Night Live că nu mai poate trăi fără mine la scris sketch-uri și să mă cheme pe la ei. În rest, sunt foarte norocoasă cu viața pe care mi-am construit-o. Știu că dacă vreau ceva, mă apuc să fac și se rezolvă. E simplu.
PE SCURT
Andreea despre Andreea, în loc de CV:
- Am început Facultatea de Farmacie, dar am terminat Facultatea de Jurnalism.
- Am lansat unica.ro și apoi am fost redactor-șef la libertatea.ro, pe vremea aia cel mai mare site din România. Mi-am făcut niște amintiri de neimaginat acolo, după cum îți poți imagina.
- Mi-am dat demisia din Ringier în 2011, pe considerente emoționale, ca femeile, iar apoi, pentru că nu aveam niciun plan și nici bani, am început să lucrez freelance. În 6 luni, aveam deja primul angajat, iar de aproape 7 ani am o agenție de digital – Webspire – care mă ajută să trăiesc. Avem peste 350 de proiecte la activ (acum lucrez remote; echipa e în țară și parcă merge mai bine decât cu mine acolo).
- Ar mai fi de spus că în SUA am primit o bursă.
- Ce-mi doresc de la mine? Vreau să am mereu curiozitate și energie să mă arunc în zone despre care nu știu nimic. Mi-e frică de certitudini, nu vreau să știu lucruri, vreau să caut să descopăr mereu, să-mi pun întrebări întotdeauna. Așa că îmi doresc să tot caut. Mi-a plăcut foarte tare ce a zis Peter O’Toole într-un interviu. Povestea despre o geacă de piele care îi plăcea foarte tare și pe care a dus-o la curățătorie, deși era într-o stare jalnică (geaca, nu el). Și când s-a dus să o ridice, era un bilet pe geacă: It distresses us to return work which is not perfect. Și omul a zis că asta ar vrea să aibă pe piatra de mormânt. Așa mi-ar plăcea și mie.
* Interviul a fost preluat de pe Happytude – povești cu miez despre oameni, lucruri, locuri. Un blog happy de Oana Botezatu. (oanabotezatu.ro)
