La Conservator se ţine un curs de manele. Cinci cercetători care au studiat fenomenul se încăpăţânează să nu-l vadă ca pe un „atentat asupra culturii naţionale”. Ei spun că maneaua e un liant cu trecutul ţării, o formă de rezistenţă la folclorul comunist şi un produs al globalizării. Cum s-a ajuns de la campaniile anti-manele la studiul ştiinţific?
La avizierul Conservatorului din Bucureşti, printre postere cu concerte de muzică clasică, e un afiş care anunţă seria de cursuri „Maneaua ca fenomen, maneaua ca obiect de dezbatere publică”. „Toţi cei interesaţi de subiect sunt bineveniţi”, scrie în josul afişului. Aşa că vineri, la ora 12, intru în Conservator şi întreb paznicul unde e cursul de manele. Ridică o sprânceană, dar îmi răspunde: „în sala Dinu Lipatti”.
Deschid o uşă cu vitralii înflorate, dau la o parte perdeaua grea ca o cortină de teatru şi intru în sala proaspăt renovată, cu portretul lui Dinu Lipatti pe perete. Pare să se desfăşoare un curs obişnuit: vreo 30 de tineri ascultă ce spun cinci profesori şi iau notiţe. Dar pe tabla cu portativ nu e desenată nici o notă, iar proiectorul aşezat pe un pian negru aruncă pe perete un clip cu Nicolae Guţă.
Aici nu înveţi să cânţi manele. Cursul a fost organizat de Universitatea Naţională de Muzică şi Muzeul Ţăranului ca să vină cu o perspectivă sociologică, ştiinţifică, asupra fenomenului numit de unii „manelizarea culturii” şi de alţii „muzică mişto”. Cinci etnomuzicologi şi cercetători au mers pe teren, la nunţi cu manele, au făcut interviuri cu lăutari şi dansatoare şi s-au întors cu teorii despre ce înseamnă ele. Ocazia să le împărtăşească cu alţii a venit când fundaţia culturală austriacă „Erste” s-a oferit să finanţeze cursuri pe teme tabu, iar proiectul lor a fost printre câştigători.
«Maneaua e un liant cu trecutul ţării»
Cursul debutează cu ideea că multe dintre contrastele din societatea românească sunt vizibile în manele. Astăzi, în goana după integrare europeană, mulţi români ar fi bucuroşi să bage sub preş componentele orientale din trecutul ţării. Astfel, maneaua vine ca un liant cu trecutul oriental. Etnomuzicologul Costin Moisil povesteşte ce a rămas din muzica fanarioţilor: „Când venea domnul fanariot îşi aducea cu el un cântăreţ de muzică otomană, dar şi boierii de rang mare au învăţat să cânte. Muzica orientală n-a dispărut cu epoca fanariotă. Boierii care au învăţat piesele otomane au continuat să le cânte. Lăutarii au continuat să meargă către Istanbul în întreg secolul 19.”
Deşi în secolul 20 tendinţa a fost de europenizare, Orientul şi-a păstrat o influenţă asupra muzicilor rurale. „Noi, cu vreo 15-20 de ani în urmă, am putut să culegem asemenea melodii din repertoriul unui muzician din zona Botoşaniului – o muzică pe care o considerăm post-fanariotă”, spune etnomuzicologul Speranţa Rădulescu.
«Maneaua e rezistenţă la folclorul comunist»
„Europenizarea cea mai masivă a fost introdusă de intervenţia folclorizării din regimul comunist – transformarea muzicilor de tradiţie orală în produse de propagandă care au exclus deliberat orice aluzii la un trecut balcanic. Folclorul „autentic” era simbolul sonor al societăţii comuniste. Apariţia manelei poate fi considerată expresia opoziţiei oamenilor simpli faţă de rigiditatea şi falsitatea exprimate prin simbolul sonor al statului naţional-comunist”, continuă Speranţa Rădulescu.
Romii nu au putut fi excluşi din ansamblurile folclorice, pentru că erau instrumentişti foarte buni, dar existenţa lor era trecută sub tăcere. „Când ţiganii trebuiau să apară într-un spectacol sau în faţa străinilor, nouă ni s-a cerut să îi machiem. Nici o formaţie de romi nu a fost prezentă la festivalurile naţionale, cum erau ungurii sau sârbii”, povesteşte etnocoreologul Anca Giurchescu.
«Maneaua încearcă o reconstrucţie naţională»
După ’89, când au izbucnit din nou manelele, romii le-au folosit ca pe un simbol de vizibilitate. „La început, manelele au fost pornografice, descriind în termeni prozaici, dar sugestivi, viaţa reală a romilor. Ca şi cum ar vrea să spună «Suntem aici!»”, spune Giurchescu. Dar romii nu au folosit asta pentru a se delimita de români.
„Comentariile de pe Internet se referă adesea la faptul că şi ţiganii, şi românii ascultă manele, dansează pe ele şi doresc să le aibă la chefuri. Deci şi ţiganii, şi românii împărtăşesc un element identitar care până de curând îi separa.” spune Costin Moisil şi, ca să ilustreze teoria, pune pe laptop maneaua „Made in Romania” de Ionuţ Cercel cu versurile „Nu contează cine eşti / sau ce limbă vorbeşti / asta e ţara ta / România. // Chiar dacă eşti moldovean, ardelean sau ţigan / suntem made in Romania.”
Deci, concluzionează Moisil, „maneaua poate fi văzută şi ca o încercare de reconstrucţie naţională, care ţine cont de existenţa romilor”.
«Maneaua e un produs al globalizării»
Maneliştii nu împrumută doar din melodiile orientale. „În foarte multe manele, există aluzii la muzicile de tradiţie orală din România. În altele predomină elementele occidentalizante, care fac trimitere la pop culture-ul american. Toate cele trei elemente sunt prezente: orientalizante, occidentalizante şi locale”, spune Speranţa Rădulescu.
Plângere penală pentru trădare
Un asemenea tur de forţă prin simbolistica manelelor nu putea să lase indiferenţi apărătorii „culturii adevărate”. Primul curs nu s-a putut ţine la Conservator, din cauza unui profesor care susţinea că manelele au conexiuni cu mişcarea teroristă Al-Qaida. Conferenţiarul Şerban Nichifor a făcut şi o plângere penală pentru trădare împotriva rectorului Universităţii Naţionale de Muzică, care ar fi permis „desfăşurarea unor vădite acţiuni duşmănoase împotriva siguranţei statului”. Nici televiziunile nu au stat indiferente. Un reporter TV a descins cu camera ascunsă la cursul de manele, apoi a susţinut că Florin Salam a ajuns profesor la Conservator. Cu puţin efort, ne putem imagina că Dinu Lipatti însuşi ţine mâna la tâmplă în tablou din cauza unei migrene provocate de manele.
Cu toate astea, manelele încep să fie acceptate de societate. Recent, o petrecere cu manelişti din Ferentari a strâns la Centrul Naţional al Dansului peste o sută de tineri urbani, care au petrecut până spre dimineaţă. Goran Bregovic tocmai şi-a anunţat colaborarea cu Florin Salam. Astfel că organizatoarele au fost surprinse să constate că au cursanţi mulţi şi „paşnici”.
Cursant: „Mă, oameni buni, eu nu m-am născut lângă Operă!”
Cei mai mulţi oameni din public sunt tineri care studiază ştiinţe sociale. Pe cei câţiva studenţi la Conservator îi recunoşti prin caietele cu portativ. Cel mai activ participant e un doctorand cu alura de „premiantul clasei”: „Oamenii mă tot întreabă de ce ascult manele, că am făcut facultate, ar trebui să fiu cult. Şi eu le spun «Mă, oameni buni, eu nu m-am născut lângă Operă, sunt din Slatina şi stau în Pantelimon!».”
O profesoară de gimnaziu s-a învoit de la şcoală ca să vină la cursul de manele. Susţine că a prevăzut încă de acum câţiva ani declinul lor, ba chiar a scris lucrarea „Manelele – încotro?”. Am mai găsit în public de o tânără care şi-a dat licenţa în decodarea versurilor manelelor, trei doctoranzi care studiază manelele şi încă 3 studenţi care vor să facă observaţie sociologică pe ceilalţi participanţi.
Ocazia va veni vineri seara, când o delegaţie de cursanţi în manele are o masă rezervată la un restaurant unde o să cânte Vali Vijelie.
