„Orice s-ar întâmpla, trebuie să cauţi puterea în tine, să mergi mai departe”, este îndemnul pe care îl transmite Laurenţiu Şerban, militar decorat pentru acte de eroism în Afganistan.
A rămas fără un picior, în 2006, încercând să-şi salveze camarazii aflaţi în pericol de moarte. După accident, a pus bazele unei asociaţii caritabile pentru ajutorarea militarilor români.
„După accident n-am mai putut să plâng”, mărturiseşte Laurenţiu Şerban. Pune pe laptop chiar filmuleţul incidentului din 2006, din Afganistan. Se văd câteva transportoare blindate. Se întorceau dintr-o misiune de patrulare. Una dintre camerele de filmat era montată pe un blindat. Soldaţii români şi canadieni din patrulă erau la mică distanţă de baza militară din Kandahar. Deodată, se vede blindatul din fruntea coloanei în flăcări. Blindat românesc. Trecuse peste o mină. E momentul în care Laurenţiu sare din tabul în care se afla, fuge spre tabul avariat, cu gândul să-şi salveze camarazii de la moarte, câţi dintre ei mai rămăseseră în viaţă. Într-un asemenea blindat pot intra nouă oameni.
„Cei care erau încă în viaţă aveau nevoie de ajutor, să fie scoşi cât mai repede de acolo, înainte ca focul să se extindă”, descrie omul situaţia gravă din acel moment. Laurenţiu însă n-a mai ajuns la tabul avariat, pentru că şi el a călcat pe o mină. Vedem apoi alte imagini, de data asta cu doi soldaţi care duceau o targă. „Eu eram pe acea targă, cu faţa în jos”, spune gazda mea. Laurenţiu mai avea, la momentul incidentului, încă două săptămâni de misiune în Afganistan, dintr-un stagiu de şase luni, şi ar fi venit acasă. Dar în loc să ajungă în România, a fost dus la un spital american din Germania, unde a stat trei luni şi jumătate. Medicii i-au salvat viaţa. Nu şi piciorul drept…
Altă operaţie riscantă, în decembrie 2011
Când l-am sunat prima oară pe Laurenţiu, în decembrie, anul trecut, mi-a zis că e încântat să vorbească despre ce a reuşit să realizeze după accident – Asociaţia de Caritate din Armata României „Camarazii”. Pentru că altfel, „s-a vorbit prea mult despre mine”, susţine el. Încă mai avea probleme medicale. Incidentul din 2006 l-a obligat să poarte proteză. Piciorul drept fusese tăiat până sub genunchi. Dar zona genunchiului a fost infectată, probabil din cauza protezei. Aşa că pe 9 decembrie, anul trecut, a fost operat, de data asta în România. Era la un pas de-a i se mai tăia încă o bucată din picior, deasupra genunchiului. Părea împăcat cu destinul. Dar după ce s-a trezit din anestezie, a văzut că genunchiul drept era la locul lui. „Medicii erau bucuroşi că mi l-au salvat”, zice Laurenţiu. După aceea, zilnic, trebuia să meargă la spital, să i se schimbe pansamentul, dar şi pentru drenaj. Dimineaţa la spital, după-amiaza acasă. Acesta i-a fost programul de sărbători, anul trecut.
Acasă la Anca şi Laurenţiu
Am fost primit la ei acasă, Anca şi Laurenţiu stând la doi paşi de şoseaua de centură a Capitalei, la marginea comunei Pantelimon. Casă mică şi frumoasă, încărcată de culoare. Mai ales că e plină de zâmbetul şi joaca fetiţei lor, Laura, de un an şi patru luni. Laurenţiu nu avea proteza când l-am cunoscut. Trebuia mai întâi să i se vindece rana, după operaţie, pentru ca abia după aceea să-şi pună din nou proteza. Fără proteză, merge în două cârje. Zice că acum simte că-i lipseşte ceva. Altfel, cu proteza, era ca şi cum ar fi avut piciorul întreg. Putea să alerge, să se caţere pe munţi, să meargă cu motocicleta, cu parapanta.
Are un prieten care i-a arătat „cum decolezi şi cum aterizezi cu parapanta”. Dacă nu mai poate să facă paraşutism, specialitatea lui din armată, a încercat totuşi un alt mod al zborului. „E linişte cu parapanta, nu mai auzi motoarele avionului, până sari cu paraşuta”, a simţit noua experienţă din aer. Nu s-a lăsat o clipă învins. „Mereu am vrut să fiu primul, să înving”, este crezul său. „Un om foarte puternic”, adaugă Anca, în timp ce fetiţa lor dă aceleaşi semne de curaj, căţărându-se pe genunchi şi pe mâini, până ajunge în braţele mamei, la îndemnul „caţără-te”. E mult zâmbet în casa asta. „Optimismul a fost mereu starea mea de spirit”, explică bărbatul de 32 de ani. Mobiler, faianţă, gresie, parchet şi apoi mi se spune că Laurenţiu a făcut de unul singur tot ce văd în jurul meu – a pus parchetul, gresia, faianţa, a montat mobila. Încă nu venise pe lume fetiţa lor, dar a muncit să termine casa, cumpărată în 2007, încadrată de un gard din piatră, la care tot Laurenţiu a muncit, să-l ridice. Şi totuşi omul acesta spune că „nu mă simt cu nimic deosebit”.
Scrisori de la copiii americani pentru eroul din România
Accidentul din 2006 i-a adus lui Laurenţiu şi ceva bun, dacă se poate spune aşa – solidaritatea umană – pe care a descoperit-o cât a stat în spitalul american din Germania. Românul fusese adus din Afganistan „îmbrăcat” numai cu bandaje. Imediat însă au apărut în jurul lui oameni care făceau parte din diverse asociaţii ale militarilor americani. I-au dat cartele telefonice – să vorbească în ţară, cu familia. Laurenţiu e născut în Ploieşti.
I-au dat şi haine. După ce s-a mai întremat, i-au fost aduse componente de machete, din care s-a apucat să facă motociclete, avioane, vapoare. Să-i treacă timpul mai uşor şi mai ales să uite de necazul său. Dar cel mai mult l-au impresionat scrisorile din Statele Unite ale Americii. Acolo se ştia de fapta lui de eroism. Laurenţiu mi-a pus în faţă un teanc de scrisori pe care le-a primit atunci, în spitalul din Germania. Scrisori care aveau
pe plic numele lui Laurenţiu Şerban. Explicaţia acestui fapt e că în America există un adevărat cult pentru soldaţii trimişi pe front. Copiilor din şcoli li se povestesc faptele soldaţilor americani. Iar când au aflat ce-a făcut românul din Afganistan, cum a vrut să-şi salveze camarazii, cu preţul vieţii lui, atunci copiii americani au trimis sute de scrisori soldatului care pentru ei era un erou adevărat. Cuvinte de apreciere, de iubire, de încurajare. Ba chiar şi flori prinse de hârtie. Asta l-a mişcat cel mai mult pe Laurenţiu.
Un român pentru moralul americanilor
El însuşi a vrut să fie solidar cu soldaţii internaţi în spitalul din Germania. Un spital care are drept scop principal stabilizarea, pentru funcţiile vitale, a soldaţilor grav răniţi, aduşi de pe front. La două luni după ce fusese internat acolo, era deja capabil să se ridice din pat, în cârje. Şi atunci, ajutat de medici, a început să meargă prin saloane, pe la camarazii lui, de orice naţie ar fi fost ei. Laurenţiu a vrut astfel să le ridice moralul. Să le arate că viaţa nu se termină, nici măcar după ce ţi-ai pierdut o mână sau un picior. El îşi pierduse un picior, dar se ridicase din pat. Aşa că şi ceilalţi puteau să urmeze exemplul românului. „Ce nu te omoară, te întăreşte”, e deviza în care crede el cel mai mult. Şi-a făcut prieteni printre medicii americani ai spitalului din Germania, care l-au îngrijit zi şi noapte. O parte din acei oameni au venit mai târziu în România, la o întâlnire ca în familie. Cu atât mai mult cu cât fuseseră invitaţi la nunta fratelui eroului de război.
Antrenamente în SUA
Laurenţiu se recomandă militar de profesie. „Dacă nu eram militar, poate aş fi fost medic”, recunoaşte un vis al copilăriei. Dar a ajuns să fie printre puţinii români care au absolvit una dintre cele mai mari şcoli militare din lume – „US Army Ranger School”. Povesteşte experienţa pe care a trăit-o acolo, timp de două luni. „Scopul lor era de-a te face să renunţi”, zice el. Nu dormeai decât două ore pe noapte. La cinci dimineaţa era micul dejun. Apoi toată ziua numai antrenamente. Ideea era că trebuie să înveţi să-ţi conduci plutonul în luptă, în cele mai grele condiţii – fără apă şi mâncare, pe căldură insuportabilă, în umiditate dusă le extrem sau pe frig pătrunzător. Antrenamentele au avut loc în diverse locaţii din SUA. Cel mai mult i-a plăcut însă rotaţia funcţiilor, în cadrul plutonului – acum erai şef, iar peste o oră deveneai subaltern. Tocmai de-asta fiecare soldat trebuia să ştie în amănunt planul de luptă, pentru a prelua comanda efectivului în orice moment.
După atâta efort, următoarea masă era mult după miezul nopţii, la ora trei. Urma programul de somn, iar la cinci dimineaţa – trezirea. Laurenţiu a făcut parte dintr-o „clasă” cu 480 de „învăţăcei”, care au încercat să urmeze cursurile respectivei promoţii. Dar numai 50 de oameni, între care şi el, au reuşit să ajungă până la capătul celor două luni de exerciţii chinuitoare. E destinul unui bărbat care a vrut cariera militară, dar nu oriunde, ci la paraşutişti. A fost opţiunea lui încă de când a făcut stagiul militar în România, între 1999 şi 2000. S-a angajat în Armată, din 2001, pentru ca din 2004 să intre la Şcoala de Maiştri şi Subofiţeri a Forţelor Terestre. Au urmat antrenamentele din SUA, inclusiv un curs pentru subofiţeri. După toate astea, în 2006, experienţa din Afganistan, unde Laurenţiu ar vrea să se întoarcă. „Deşertul are farmecul lui, cu totul aparte”, este capabil soldatul să vadă şi partea bună a unei lumi dominată de război, în care el a fost grav rănit.
Solidaritatea uniformelor
Unii îi spun asociaţie, alţii familie, toţi însă se simt uniţi de spiritul de solidaritate, dincolo de grade, uniforme, ordine stricte sau disciplină. E momentul în care trebuie să fii alături de cel aflat la o răscruce în viaţa sa. Laurenţiu a reuşit să transmită camarazilor săi spiritul pe care îl descoperise cât a stat internat în spitalul american din Germania, astfel încât Asociaţia de Caritate din Armata României „Camarazii” a început să func-ţioneze din anul 2008. Sunt soldaţi răniţi pe câmpul de luptă, soldaţi care au murit, iar familiile lor au nevoie de ajutor. Răniţii trebuie susţinuţi cu bani pentru operaţii şi tratamente costisitoare, în străinătate. Din organizaţie fac acum parte 1.406 militari români, spune Lau-renţiu cu precizie soldăţească. La data de 15 decembrie 2011, în conturile asociaţiei erau 230.942 de lei. Cea mai mare parte a banilor este reprezentată de donaţiile militarilor. Au mai fost şi bani veniţi de la unele firme, dar şi de la civili. Ca persoană fizică, poţi redirecţiona 2% din impozitele pe care le plăteşti statului către o asociaţie neguvernamentală.
Asociaţia militarilor a reuşit, numai în anul 2011, să susţină financiar 65 de cazuri grave. Ajutor nu numai pentru militarii activi, ci şi pentru cei trecuţi în rezervă, ca şi pentru personalul civil din Armată. În unele situaţii, sumele ajung şi la 12.000 de euro de persoană. Conducerea asociaţiei, din care face parte şi Laurenţiu, se întruneşte şi votează – cine va primi ajutor. Dintre solicitări, se aleg cele cu adevărat grave, care nu suportă nici un moment de întârziere.
„Orice s-ar întâmpla, mergi mai departe”
Să faci dintr-o tragedie o victorie – e povestea vieţii lui Laurenţiu Şerban. Declarat „eroul anului 2011″ în propria sa ţară, de către Discovery România, în urma unei campanii în care chiar românii, prin votul lor, au ales personajul pe care îl consideră emblematic pentru ideea de optimism şi perseverenţă în propriile planuri. Omul a fost decorat în prealabil de statul român cu Medalia Naţională „Serviciul Credincios Clasa I”, pentru „devotamentul excepţional dovedit în misiune”. Aproape de finalul discuţiei noastre, Laurenţiu îmi povesteşte de un medic care l-a sunat într-o zi. Avea un pacient rămas fără un picior, din cauza unei complicaţii. Pacientul trecea printr-o depresie puternică. Medicul spera că militarul va reuşi să redea acelui om încrederea în viaţă. „M-am dus imediat la acel om acasă, l-am încurajat”, spune gazda mea, amintindu-şi că la plecare a lăsat în urma lui mai multă încredere în viaţă. E şi îndemnul pe care Laurenţiu îl transmite tuturor românilor, în vremurile astea tulburi – „orice s-ar întâmpla, trebuie să cauţi puterea în tine, să mergi mai departe”.
2008 este anul în care a început să funcţioneze Asociaţia „Camarazii”.
230.000 lei reprezintă banii strânşi până acum de fundaţia lui Laurenţiu Şerban.
65 de militari răniţi grav au fost ajutaţi anul trecut de Laurenţiu.
