„Ultima zi de joacă? Să ştiţi că Alex nu vede lucrurile aşa dramatic”, mă asigură, uşor amuzată, mama lui Alexandru Petriceanu, un băiat de 7 ani care de astăzi începe să răspundă la strigarea catalogului.
Nu că asta ar fi o problemă pentru copilul care ştie deja să citească, să scrie, să adune sau să înmulţească. Ce nu ştie? Să se bată şi să joace fotbal. „Găseşte întotdeauna variante şi alternative”, lămureşte tatăl său, Daniel.
L-am cunoscut pe Alex într-o după-amiază din ultima săptămână de zbenguială fără ghiozdan. Am picat exact în pauza sa de somn, răstimp numai bun pentru o scurtă şedinţă cu părinţii.
„Până acum i-am cumpărat doar ghiozdanul. Rechizitele – adică patru caiete de matematică şi patru dictando – le-au luat de la o librărie nişte prieteni de-ai noştri, care au o fată mai mare şi se pricep. Alex este primul şi singurul nostru copil, chiar n-avem experienţă în treaba asta”, spune, extrem de calmă, Ana-Maria Petriceanu. Este profesoară de matematică la liceu, întocmai ca tătal lui Alex.
Doi oameni „reali” care preferă ia pas cu pas ecuaţia şcolii. „Nici măcar nu ne-am dus să ne întâlnim cu învăţătoarea. N-o cunoaştem”, menţionează Daniel Petriceanu, un tip de statură medie, foarte jovial şi sfătos.
Alex, somnul şi pisica Blacky
Alex – aveam să-mi dau seama – a luat ceva din cumpătarea mamei şi din hazul tatălui. S-a trezit de la primii paşi în camera sa, zădărnicind eforturile unei poze prin surprindere.
Prima sa grijă, de cum a intrat în sufragerie, a fost să-şi trezească din toropeală pisica Blacky, bineînţeles neagră, cu ochii galbeni.
„Vedeţi că are zgărdiţă roşie, antipurici. De ce roşie? Mă rog, m-am gândit că e culoarea care i se potriveşte. Uitaţi că are şi codiţa frântă, aşa am luat-o”, începe Alex una dintre expunerile sale tacticoase.
E un băiat firav, dar compensează prin încrederea în sine pe care o emană. „Astăzi mergem să dăm drumul somnului”, îşi anunţă părinţii, referindu-se la peştele pe care l-a prins, alături de tatăl său, cu două luni în urmă, în lacul din parcul Plumbuita.
Peştele stă într-un acvariu închis, de plastic, aşezat în spatele mini-fotoliului ocupat de Blacky. „Menajeria” din colţul sufrageriei este completată de un alt acvariu, din sticlă, escaladat în zadar de două broaşte ţestoase.
Metri cubi de jucării
Nu ar avea loc de astfel de prieteni în camera lui, care pare că-i zidită în jucării. În dreapta, deasupra patului, sunt două coloane cu câte 6-7 tăviţe din plastic, doldora de roboţi şi alte cele. În stânga, deasupra bibliotecii, un mănunchi de cutii cu jocuri sau maşini susţine tavanul. Unde nu vezi jucării, sunt cărţi. Enciclopedii, în general. Genul de lecturi care îl fac să spună, foarte natural, „Jupiter este fratele mai mare al Pământului”.
De altfel, consultarea unei hărţi a Căii Lactee, pe care o întinde în mijlocul sufrageriei, întârzie considerabil ieşirea în parc. Îşi plimbă mâna cu răbdare pe suprafaţa lucioasă, exclamând în crescento: „Ooooo-oooo, uite centura de meteoriţi”. Întrebarea „e departe Pământul?” îl plictiseşte vădit: „Păi dacă meteoriţii sunt aici, bineînţeles că Pământul e departe. Că dacă ar fi aproape, am vedea şi noi meteoriţii”, zice puţin aspru, pronunţia sa rârâită dându-i un aer savant.
„Voi ce-i învăţaţi pe copiii ăia?!”
Şi-l păstrează şi după proba de matematică. Daniel Petriceanu, mândru de abilităţile băiatului său, îl chestionează: „Alex, cât face 3 plus 4?”.
Cocoţat pe fotoliul de vizavi, Alex se întinde mâţeşte şi replică, încă gândinu-se la răspuns: „Hai tata că asta e simplă. Face…şapte”.
„Bravo. Dar 11 plus 16?”, continuă profesorul de matematică. „11 plus 16? Bun…”, îşi suceşte ochii şi murmură: „10 plus 10 egal 20…Şase plus unu egal şapte…deci 27”.
De data asta tatăl râde apreciativ. Apoi îi prinde iarăşi privirea şi trece la operaţii de clasa a cincea: „Alex, cât fac 2 minus 4?”.
Copilul răspunde cu o mină serioasă: „Minus 2. E sub zero”.
Pe faţa tatălui, încântare: „Am făcut demonstraţia asta cu un coleg care nu credea că un copil aşa mic poate înţelege ce sunt alea numere negative. Dar să ştiţi că nu noi l-am învăţat. Are culegerile lui pe care le consultă singur. De fapt, când insistăm cu întrebările, el replică: ‘Dacă ştiţi, de ce mă întrebaţi pe mine. Voi ce-i învăţaţi pe copiii ăia?!’ „.
Somnul, liber
Într-un târziu, după ce şi-a văzut mama postată în uşă, cu două rachete de badminton sub braţ, Alex a dat semnalul de plecare.
Tatăl a săltat cu grijă acvariului somnului de lângă jilţul „sirelui” Blacky, cum îl alintă copilul, şi toată lumea era gata.
Odată ajuns în parc, „ardeleanul” Alex – observaţia mamei – îşi aduce aminte că-i place să fugă şi o ia cu mult înainte pe alei.
Ana-Maria Petriceanu grăbeşte şi ea pasul. Nu vrea să-l scape din vizor.
Oricum, nici copilul nu stă prea mult departe de mamă, pe care o întreabă din când în când câte ceva. „Mama, unde dăm drumul somnului?”, este un exemplu.
Până la urmă, democraţia din familie învinge. Asta înseamnă, de regulă, că mama votează ca fiul. Aşadar, peştele va fi eliberat cât mai aproape de locul unde a fost prins.
Operaţiunea se derulează fără sentimentalisme: Alex şi tatăl său varsă cu grijă conţinutul acvariului şi băiatul mai zăboveşte câteva secunde să-i estimeze traiectoria somnului, să se asigure că n-o să înoate direct în momelile pescarilor din apropiere. Hotărăşte că nu va fi cazul şi-şi fixează un alt obiectiv: badminton-ul.
„Nu mă bat, nu vreau să fiu la fel ca băieţii răi”
În căutarea unui „teren” liber, Daniel Petriceanu îşi aduce aminte că urmează şcoala.
„Să vedem cum se va integra. El nu este un copil agresiv. Chiar l-am întrebat ce ar face dacă un alt băiat l-ar împinge. I-am oferit variante. ‘Îl împingi şi tu?’, l-am descusut. Şţiţi ce mi-a răspuns? ‘Nu, pentru că atunci aş fi la fel de rău ca el’. ‘Îl spui doamnei învăţătoare?’, a fost altă variantă. ‘ ‘Nu, nu vreau să fiu un pârâcios’, a zis el. Până la urmă am stabilit că va apela la o cunoştinţă de-a noastră, o fată de clasa a opta, care să le explice colegilor săi că Alex nu vrea să se bată”, expune tatăl problema.
Alex a fost înscris la Şcoala nr. 56 „Jose Marti”, dintr-o zonă bună a oraşului. Totuşi, părinţii sunt preocupaţi pentru că – au auzit – jandarmii nu vor mai asigura paza în şcoli.
„Ca să ştim tot timpul ce face i-am luat un mobil, o chestie ieftină, la 250 de lei. I-am pus o cartelă de 20 de lei pe care are patru numere. I-am zis că dacă are probleme sau se pierde pe undeva să ne sune. Oricum, îl vom lua de la şcoală în fiecare zi”, mai spune profesorul Daniel.
„Înot, nu fotbal”
Uită însă de griji când Alex îi întinde o paletă. „Hoop-hooopaaa”, reacţionează copilul după fiecare servă. Jocul se întinde pentru că băiatul e determinat să nu mai dea pe lângă fluture.
„Mă mir că are răbdare pentru că lui, dacă nu-i iese ceva din prima, nu-i mai place. Nu vrea să fie văzut că nu ştie. De asta nu se mai bagă nici la fotbal. Dar îi place înotul”, explică mama sa.
Meciul se încheie când Alex îşi aduce aminte că trebuie să fie acasă, să urmărească serialul cu „monştrii Bakugan”.
Plan de viitor: la facultate în Anglia
„Nu-i interzicem nimic, dar nici el nu abuzează. Se joacă pe calculator, se uită la desene, vrea la McDonald’s sau la film. Îşi găseşte preocupare în fiecare zi. Când nu ştie sau nu poate ceva, vine şi ne cere variante. Dacă nu îi convin, şi le găseşte singur”, povesteşte tatăl, urmărindu-l cu privirea pe Alex, care o zbugheşte către ieşirea din parc.
„Şcoala” îşi face loc iarăşi în conversaţie, spre finalul întâlnirii. Profesorul Petriceanu spune că nu îi va impune vreo carieră lui Alex, dar că are o singură pretenţie: fiul său să facă facultatea în străinătate.
Vorbeşte pe un ton încrezător: „Nu mă tem să nu-i placă matematica, ci să-i placă. Dacă se întâmplă aşa, îl pregătesc eu, că din ’98 până acum am reuşit să trimit cu bursă peste 100 de elevi, la facultăţi ca Harvard, UCL sau Manchester. Ce, n-oi fi în stare să-mi trimit băiatul meu la facultate în Anglia?”
Iar Alex se anunţă un elev-model: „Nu serios, nu o să am emoţii la şcoală. În pauză nu o să mă ridic din bancă, o să fac răspunderile pentru ora următoare”.
„Perlele” lui Alex
Ce vrea să devină: „Am trei variante: brutar, cofetar sau pictor. O să fie greu să mă decid pentru că îmi plac toate. Îmi place să-i fac mâncare câinelui Lăbuş când mă duc la ţară. Îi pun coji de morcov şi mălai, că bunica zice că îi place. Acasă gătesc prăjituri. Ştii ce pun în ele? Dude!”
Cum apar copiii: „Mai întâi e un fel de bilă cu fire în ea. Apoi apar şi celelalte părţi, care sunt întregi. Iar prin buric bebeluşului i se dau sângele şi aerul”.
Secretul: „Am până şi un jurnal în care scriu lucruri secrete. Nu-l arăt la nimeni. Dacă intră cineva în cameră când scriu, acopăr cu mâna literele”.
Trei milioane de elevi
Anul şcolar 2010-2011 se ţine de pe 13 septembrie până pe 17 iunie. Vor fi 36 de săptămâni de cursuri, însumând 177 de zile lucrătoare, potrivit calendarului aprobat de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului (MECTS).
Sunt înscrişi peste 3,4 milioane de elevi şi preşcolari.
