„Părinţii au crezut că ajung în harem”

Astăzi, principalul factor care înlesneşte căsătoria între persoane de naţionalităţi şi culturi distincte este comunicarea prin internet, prin  „social networks” (hi5, facebook sau twitter). Multe românce au ajuns astfel să trăiască în ţări situate, cel puţin teoretic, la polul opus  din punct de vedere al tradiţiilor sau religiei. România liberă scrie poveştile a trei tinere care şi-au ales parteneri de viaţă din Asia.

„Abia aştept să mă mut în India”

Sandra Popescu s-a măritat anul trecut în India, la un an după ce l-a cunoscut pe un site de internet pe cel ce avea să-i devină soţ. „La început mă gândeam doar că e interesant să vorbesc cu cineva din străinătate. Mi-a atras atenţia fiindcă era foarte politicos. Dar nu-mi imaginam o relaţie între noi, cu atât mai puţin o căsnicie”, mărturiseşte ea râzând.

„Stăteam de vorbă cu orele, am constatat că avem multe lucruri în comun”. Sandra are 22 de ani şi este printre studenţii bursieri de la ASE din Bucureşti. „Dacă nu eram la facultate, nu mă întorceam în ţară. Stăteam o perioadă în India şi apoi ne stabileam in Anglia”, a spus Sandra în mod firesc.

Naturaleţea cu care priveşte părăsirea ţării e  motivată de atitudinea cosmopolită, care i-a permis acesteia să constate că oriunde în lume se poate simţi aproape ca acasă. „Chiar dacă nu neg diversitatea culturilor, am observat că peste tot poţi găsi aceleaşi branduri de cafenele, restaurante, băuturi, haine. În plus, există şi o limbă universală – engleza.” Totuşi, deşi caută asemănările cu ţara proprie, Sandra e hotărâtă să o părăsească. „Abia aştept să plec. Românii nu au personalitate, mai au multe de învăţat”. Deocamdată cei doi trăiesc în România.

„Reputaţia” româncelor în India

Soţul Sandrei provine dintr-o cultură mult mai tradiţionalistă decât a noastră. Pentru un bărbat indian,  era aproape imposibil să-şi părăsească ţara în trecut, fiind condiţionat de cultură, dar şi de politicile statului indian. Astfel, în India sistemul de pensii sociale nu funcţionează, iar întreţinerea părinţilor odată ajunşi la bătrâneţe îi revine
fiului. De aici obiceiul ca bărbatul să se mute cu nevasta în casa părinţilor lui. Soţul Sandrei însă le virează lunar o sumă de bani în cont.

Totuşi, oamenii occiden­talizaţi” sunt mai puţini într-o ţară precum India decât  cei conservatori, care cred în valorile tradiţionale. Străinii sunt priviţi cu suspiciune. „Bârfele sunt o realitate şi acolo, ca şi aici. Unele bârfe au venit din partea unor rude mai puţin prietenoase de-ale soţului meu. Cele mai multe bârfe erau cauzate de diferenţa de vârstă dintre noi, de 15 ani, şi a faimei internaţionale de care se «bucură» femeile din România. Aveau impresia că nu o să mă pot acomoda la tradiţiile indiene şi la viaţa de familie. Când spun «tradiţii» mă refer la un anumit tip de vestimentaţie, la interdicţia de a ieşi singură noaptea în cluburi, baruri, de a bea alcool sau a fuma în public. Concepţia indienilor despre femeile din România nu este una plăcută, ei cred că ele nu ar re­zista unor asemenea interdicţii. Însă eu nu am fost niciodată acest gen. Deci, nu simt că am renunţat la nimic.”

Malaezia: „Pot divorţa dacă mă bate excesiv”

Părinţii Cristinei au ezitat la aflarea veştii că fata lor de 21 de ani a ales să-şi petreacă viaţa alături de un malaezian, la mii de kilometri distanţă de România. „Familia mea nu prea a fost de acord pe motiv că sunt prea mică, că el este musulman, ca poate îşi va face harem, că o să fiu printre străini… dar până la urmă a acceptat.” După plecare, „Cristina” a rămas doar numele din memoria prietenilor şi a familiei. Oricine se converteşte la islam primeşte numele de „Abdullah”. Pe lângă acesta, fata şi-a ales prenumele „Aishah”. De 3 ani Aishah locuieşte în Malaezia, la distanţă de ţara ei, de obiceiuri, de prieteni, de familie.

„Eram foarte conştientă că era posibil să păşesc pe un drum greşit. Despărţirea a fost dureroasă, dar eu m-am consolat cu gândul că aceasta e legea firii, că şi părinţii noştri au plecat de la casa lor când s-au căsătorit. În plus acum există trenul, avionul, internetul, telefonul. Vor­besc zilnic cu ai mei la telefon, din Mala­ esia în România costă doar 0.02 $ minutul. Nu pierd bârfele din România, sunt la curent cu totul”. Ascultând-o pe Aishah povestindu-şi experienţa, pare că prezentul e rezultatul unor decizii adolescentine, mai degrabă pasionale decât raţionale. „Când am plecat din România visam cai verzi pe pereţi. Soţul meu avea un serviciu stabil şi eu îmi imaginam că voi lucra la rândul meu. Dar, ajunsă acolo, am aflat că în situaţia mea nu puteam lu­cra în următorii 5 ani, aşa e legislaţia lor.

Soţul a trebuit să dovedească că mă poate întreţine şi a fost nevoit să depună o su­mă de bani echivalentă cu costul unui bilet de avion spre România – în caz că i se întâmplă lui ceva, statul foloseşte banii să mă trimită acasă.” Mâncarea con­dimentată a fost o altă surpriză greu de „digerat”. După un an de zile în care a încercat să păstreze tradiţiile culinare din ţară, Aishah a renunţat definitiv. „Nu găseam toate ingredientele, găteam cum puteam, iar rezultatul era unul prost. Soţului nu-i plăcea mâncarea ro­mânească, mie nu-mi plăcea mâncarea lor. După un an, mi-am făcut curaj şi am început să mănânc foarte condimentat… M-am obişnuit, acum gătesc doar mâncarea lor.”

Divorţ doar cu aprobarea tribunalului islamic

În Malaezia, religia joacă un rol extrem de important. Spre exemplu, în justiţie există tribunale care funcţionează după legea islamică. „Şaria” limitează în special drepturile femeilor. Interzicerea vestimentaţiei occidentale sau pedeapsa prin lapidare pentru adulter sunt şi acestea prevăzute de legea islamică. „Islamul e aplicat diferit de la ţară la ţară. Malaezia e o ţară musulmană, dar e o ţară mai liberă decât altele, aici vezi pe stradă femei în fuste scurte, maiouri, care fumează. Eu am voie să ies singură din casă, să merg în parc sau la magazin, să stau de vorbă cu vecinele.” 

Diferenţele de mentalitate sunt destul de greu de însuşit pentru cineva obişnuit cu o lume secularizată. „Aici e legal să ai mai multe soţii, dar nu prea se practică. Am observat că există două situaţii în care apare haremul. Ori soţul şi soţiile sunt foarte religioşi şi fac asta de dragul lui Allah, ori soţul este foarte, foarte bogat, iar soţiile acceptă din interes. Eu nu aş putea permite ca soţul meu să-şi mai ia o soţie, aş prefera să mă lase pe mine singură şi să-şi refacă viaţa”, recunoaşte Aishah.

În general, într-un mariaj islamic, soţia are dreptul să divorţeze doar cu acordul soţului şi este necesară aprobarea tribunalului islamic. „În Malaezia mi s-au spus condiţiile divorţului: eu pot să divorţez dacă soţul lipseşte de acasă mai mult de doi ani, sau dacă mă lasă fără bani, mâncare, mai mult de trei luni sau dacă mă bate excesiv.”   

Libertăţi restrânse

Conform organizaţiei Freedom House, Malae­zia are statutul „parţial libe­ră”. În ultimul studiu, publicat pentru anul 2008, orga­nizaţia atrage atenţia asupra dis­criminării femeilor, practicată atât de tribunalul islamic, cât şi de cel bazat pe sistemul laic. Spre exemplu, în Malaezia, femeile sunt dezavantajate în privinţa divorţului, a moştenirii, iar mărturia unei femei nu este echivalentă cu cea a unui bărbat în cadrul unui proces. Un alt semnal de alarmă vizează violenţa împotriva femeilor .

Japonia: „Vor fi multe dezavantaje”

Părinţii Alexandrei A., în vârstă de 25 de ani, s-au arătat sceptici în privinţa relaţei acesteia cu Mikeru, un tânăr din Japonia. Cei doi au întreţinut o lungă relaţie de amiciţie comunicând pe internet, înainte de a deveni un cuplu. „Iniţial, când considerau că avem o simplă prietenie, reacţiile familiilor noastre  au fost pozitive sau de indiferenţă. Lucrurile s-au schimbat în momentul în care părinţii noştri au realizat că nu avem doar o simplă relaţie de prietenie, şi când au considerat că viaţa noastră va fi afectată atât personal, cât şi profesional.”

Alexandra lucrează în Bucu­reşti la o importantă companie de IT, însă ar fi dispusă să renunţe la viaţa ei din România. „Dezavantajele vor fi fost multe, poate chiar mai multe decât beneficiile, dar ce mai contează pentru o persoană îndrăgostită statisticile?”, spune ea râzând. „În primul rând, când pleci într‑o ţară străină, după părerea mea, trebuie să începi totul de la zero. Nu ai prietenii pe care îi cunoşti de-o viaţă, nu ai familia care reprezintă cel mai important suport moral, nu ai nici viaţa şi nici statutul din propria ta ţară. Trebuie să dovedeşti tuturor că eşti persoana care susţii că eşti. În plus, cultura, obiceiurile, limba…trebuie să te adaptezi la toate pentru a putea trăi acolo.”

Deşi este o realitate impor­tantă, fiindcă ridică numeroase probleme sociologice, ma­ria­jul între români şi persoane de alte naţionalităţi nu este creditat cu atenţie, fiind lăsat fie la nivelul bârfelor, fie la cel al câtorva sociologi. O căutare pe Google pentru „mariaj intercultural” nu întoarce rezultate semnificative. Dacă însă traducem sintagma în engleză, rezultatele căutării constau în sute de articole, sfaturi şi cărţi pe această temă.