Moara din satul Hosman, de lângă Sibiu, este vizitată anual de sute de turişti. Asta pentru că macină grâul după o tehnologie seculară, fiind în perioada interbelică una dintre cele mai mari instalaţii de acest fel din zona Sibiului. Puţini ştiu însă că moara a fost refăcută din pasiunea a trei familii – două locale şi una din Elveţia – şi cu ajutorul banilor donaţi de guvernul Norvegiei.
Mai întâi au fost două familii, din 2004, care au mers decise pe ideea refacerii morii din Hosman. Prima familie este mixtă – Gabriela Cotaru e româncă, iar soţul ei, Joachim, e german – destinul lor fiind legat de Sibiu. Cea de-a doua familie, de maghiari – Luijza şi Domokos Boldizsar. Ei au venit din judeţul Harghita, lăsând în urmă viaţa dintr-un apartament de bloc, pentru a trăi în mijlocul naturii. „Toată viaţa am visat să am curtea mea. Visul mi s-a împlinit la Hosman”, exclamă Luijza, care s-a îndrăgostit imediat de aceste locuri, de cum le-a văzut prima oară, într-o vacanţă. Ea ne spune că satul capătă viaţă mai ales vara, dar şi de sărbătorile de peste an, când se întorc la vatră saşii născuţi aici, dintre cei stabiliţi în străinătate. Moara era o ruină cu şapte ani în urmă, când familiile Cotaru şi Boldizsar au văzut-o prima oară. În spatele zidurilor încovoiate au descoperit totuşi o adevărată comoară. Era chiar mecanismul morii. Încă mai putea fi salvat, deşi fusese abandonat în primii ani ai comunismului, la naţionalizare.
Oamenii aceştia au căutat documente, au vorbit cu bătrânii din sat, aflând că moara din acest loc fusese, în perioada interbelică, una dintre cele mai renumite agregate de acest fel de pe Valea Hârtibaciului, unde sunt câteva zeci de sate. Au apelat apoi la Fundaţia „Mihai Eminescu”, pentru sprijin financiar. Casele şi anexele care compun acest ansamblu – moară, brutărie, fierărie, şură, magazin – au fost cumpărate de la un urmaş al vechiului proprietar, intrând în patrimoniul Asociaţiei „Hosman Durabil”, constituită de familiile Cotaru şi Boldizsar. Le-a mai venit după aceea în ajutor şi familia Hugentubler, de data asta tocmai din Elveţia. Christof este restaurator de mori vechi de sute de ani. Dar dacă în ţara lui a reparat astfel de mecanisme pentru a fi introduse în circuitul muzeal, în schimb pentru moara din Hosman cu totul altul era planul – să se facă pâine pentru cele câteva sute de oameni, majoritatea bătrâni, care îşi duc viaţa în acest sat, dar şi în satele învecinate. Mai ales că prin părţile astea magazinele cu greu se integrează în peisaj. „Nu prea sunt magazine aici. Când ai nevoie de ceva, te duci până la Sibiu. Cine poate, îşi face pâine acasă”, adaugă Luizja.
„Uzina” din lemn
Au venit în acest loc şi specia-lişti de la Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale „Astra” din Sibiu, dorindu-se de la bun-început ca agregatul renăscut să-şi păstreze toate caracteristicile originale. Moara a fost construită în anul 1930, la început având un motor a cărui marcă – „Langen şi Wolf”, din Budapesta – datează din 1890. Acesta func-ţiona pe bază de benzină. Motorul a fost readus azi în perfectă stare de funcţionare, dar nu mai constituie baza morii, din cauza consumului mare de combustibil. Este pornit uneori doar ca demonstraţie pentru turişti. În rest, moara prinde viaţă cu ajutorul unui motor electric. Pătrundem în casa morii, acolo unde măruntaiele din lemn se întind de-a lungul tavanului şi a podelei, pe câteva zeci de metri pătraţi. Abia te strecori prin multitudinea unghiurilor drepte. Grâul şi porumbul se pun separat, în câte o cuvă.
Pe partea cealaltă a „namilei” ies, prin trei guri, făina, tărâţele şi mălaiul. Materia primă trece mai întâi prin „strânsoarea” pietrelor de moară, pentru ca apoi să fie expulzată cu viteză prin canalele care străbat încăperea, nu înainte de-a fi date la o parte corpurile străine, cu ajutorul unei maşi-nării care se numeşte trior. Când am fost în acest loc, într-o sâmbătă, am întâlnit un grup mare de copii, din Sibiu, însoţiţi de părinţii lor, veniţi până aici pentru a vedea cum se face făina, „ca pe vremea bunicii”. Huruitul întregului ansamblu, dar şi „explozia” de făină din arterele gigantului, au purtat asistenţa de la uimirea zgomotului până la bucuria imaginii. „S-a reuşit refacerea în detaliu a morii, pentru că am avut noroc cu planurile de construcţie, pe care le-am găsit în sat”, ne-a spus Gabriela Cotaru. Pietrele de moară şi restul componentelor din lemn au fost realizate, acum mai bine de 80 de ani, de meşterii din Hosman.
Sprijin de la guvernul Norvegiei
Şi dacă trei familii – din care fac parte o româncă, un german, doi maghiari şi doi elveţieni – au muncit efectiv pentru revitalizarea morii din satul săsesc Hosman, trebuie spus că şi altcineva a pus umărul la treaba asta. E vorba de guvernul Norvegiei, de la care au venit câteva zeci de mii de euro, necesari reparaţiilor minuţioase ale întregului agregat. Moara a început din nou să funcţioneze, după mai bine de 60 de ani de tăcere, la data de 17 septembrie 2010. „Am reuşit destul de repede să facem proiectul şi să obţinem banii necesari lucrărilor de reparaţii, prin intermediul Mecanismului Financiar al Spaţiului Economic European”, ţine să precizeze managerul de proiect, Gabriela Cotaru. Grâul e adus de la mică distanţă de Hosman, din comuna Roşia, de pe un teren eliberat de chimicale, certificat biologic.
„Facem pâine cu seminţe, cu secară neagră şi integrală”, zice Luijza Boldizsar, care are experienţă în acest domeniu, după ce a lucrat timp de zece ani în Ungaria. Tot ea adaugă – „secretul pâinii e timpul cât laşi aluatul la dospit”. După ce e scoasă din cuptor, pâinea e „bătută”, adică i se dă la o parte coaja arsă. În fiecare zi sunt gata câte 200 de pâini, o parte din ele fiind vândute în magazinul morii, altele în târgurile tradiţionale din Sibiu, inclusiv la târgul organizat de Muzeul „Astra”. La fel şi cu plăcintele.
Şura culturală
„Suntem datori să sprijinim acest patrimoniu, cu atât mai mult cu cât astfel de mori, pe lângă faptul că scot făină din care sunt preparate produse tradiţionale, reprezintă şi o importantă atracţie turistică. Exis-tenţa unei mori într-un sat va impulsiona cultivarea su-prafeţelor de teren din acea zonă, oamenii având posibilitatea de a-şi măcina grânele”, consideră directorul Muzeului Civilizaţiei Populare Tradiţio-nale „Astra” din Sibiu, Valeriu Olaru. Dacă ar avea cine să vină, în Hosman, să-şi macine grânele, ar fi bine primit, dar cei care au pus moara pe picioare cred că nu e speranţă pentru aşa ceva, prea curând, de vreme ce multe terenuri din jurul satului sunt nelucrate, năpădite de buruieni. Moara e oricum vizitată, însă mai mult de turişti. Şi nu doar pentru mecanismul în sine. Şi altceva cu totul special e în acest loc – şura culturală. În locul grânelor, aici se „depozitează”, mai nou, idei. Un spaţiu dedicat cu precădere elevilor şi studenţilor, pentru discuţii libere, dar şi pentru expunerile unor specialişti despre vechi meserii şi obiceiuri sprecifice Văii Hârtibaciului. Se proiectează şi filme documentare, se ascultă şi muzică veche, în concordanţă cu tradiţia acestor locuri.
Doi martori ai trecutului
Ce era în jurul morii din Hosman în anii interbelici – un adevărat furnicar de ţărani şi căruţe încărcate cu grâne. Am avut norocul să găsim doi oameni care au lucrat la moara asta, până să fie închisă. Cel dintâi cu care am stat de vorbă, Michael Gromes, a fost ucenic timp de un an. El ştie că moara a fost a lui Nicolae Pinciu. „Morarul era om sever, dar drept”, îşi aminteşte Michael, care la un moment dat a salvat insta-laţia de la incendiu. Se scursese benzină de la motorul cel vechi şi dintr-odată combustibilul s-a aprins. „Eu am înecat focul, cu ce-am avut la îndemână”. Fiecare ţăran putea să macine cel mult 80 de kilograme de grâu sau de porumb, de fiecare dată când venea aici, ca să urmeze cât mai repede şi rândul altora. Se strângea lume din Hosman şi din alte sate, spune cel de-al doilea interlocutor, Pavel Moşoaie. El a lucrat la moara asta vreme de 12 ani. „Satul nostru asigura pâinea şi pentru alte comune de pe Valea Hârtibaciului. A fost la noi moară, cum alta nu era prin părţile astea. Munceam cât era ziua de lungă”, povesteşte Pavel. Dar în faţa morii din mijlocul satului nu numai munca era prezentă atunci. După rânduiala din străbuni, se încingeau hore, duminica şi de sărbători. Cei doi bărbaţi cu părul alb se uită acum la moară şi spun – „e la fel ca pe vremea tinereţii noastre” – dar se referă numai la mecanismul în sine. Pentru că altceva s-a aşternut azi, parcă iremediabil, peste satul lor -pustietatea…
