Scoţi cu greu piciorul din zăpada care-ţi ajunge până la genunchi. Deschizi drum prin marea albă, care se întinde până unde zarea nu se mai vede de negura care ne înconjuară. Dimineaţă au fost minus 23 de grade prin locurile astea, şi omătul scârţâie, de ni se duce vestea până hăt-departe. Şi de-acolo, din depărtari pe care încă nu le intuim, se-aud câini cum ne latră deja. Un deal şi-o vale, şi încă un deal avem de străbătut. Noroc cu o localnică, Mariana Benea, care s-a oferit să-mi fie ghid până în Valea Lupului. Un sat care străbate timpul, şi te întoarce tocmai pe vremea răzeşilor lui Ştefan cel Mare.
Ţinutul răzeşilor
Într-o monografie a comunei Vultureni, din judeţul Bacău, unde mă aflu acum, scrie că pe Dealurile Tutovei, se află „cel mai vechi şi mai compact ţinut răzăşesc al Moldovei medievale”, poţi afla din cartea semnată de profesorii Florica şi Dorinel Ichim. „Un înalt grad de ruralism” s-a păstrat pe aceste meleaguri, arată aceeaşi sursă, tocmai pentru că oraşe precum Adjudul, Bacăul, Bârladul, Vasluiul şi Tecuciul sunt destul de departe de „insula” răzăşească. Suntem încă în civilizaţie, în satul Godineştii de Jos, unde drumul mare a fost deszăpezit. Dar la un moment dat intrăm pe o potecă, pe care se văd urme proaspete de căruţă. Şi acestea dispar repede, probabil speriate de dealul abrupt din faţa noastră, gata parcă să se arunce peste noi. Şi-l luăm pieptiş. Doi kilometri, zici, pare puţin. Dar pe urmă îţi dai seama că fiecare pas prin zăpadă face aproape cât întreaga distanţă pe care o avem de străbătut.
Îngrijitoarea la domiciliu
Scăpăm de primul deal, după vreo jumătate de oră de chin, pentru mine. Urmează o vale. Dar ce abrupt coborâm, că la un moment dat îţi vine s-o iei pe fund, în jos, ca la derdeluş. Şi o linişte, de ţi se înfundă urechile. Străbatem apoi pâlcuri de copaci din sticlă. E de la ploaia de zilele trecute. Apa a îngheţat şi a îmbrăcat fiecare ramură într-o platoşă de gheaţă. Însoţitoarea mea ştie fiecare pas pe care trebuie să-l facă. Doar vine des pe aici. E meseria ei, de îngrijitoare la domiciliu, din partea Fundaţiei de Sprijin Comunitar din Bacău. Fundaţia se ocupă de bătrânii din satele acestea ale judeţului Bacău, uitate şi de Dumnezeu. Bătrâni singuri – 432 de beneficiari ai Fundaţiei, în mediul rural. Maraiana zice că în fiecare zi merge câte 20 de kilometri. Prin câteva sate. Pe la mai mulţi bătrâni, să le facă mâncare. Le face şi curăţenie în casă. Taie şi lemne. Aici, în satul Valea Lupului, are un beneficiar, pe Vraciu Vasile. Mai e mult de mers până la el.
Cum moare o comunitate
Ocolim o râpă. Mariana a făcut şcoala în satul Valea Lupului. Îmi arată o culme. Acolo era şcoala, care s-a închis încă de la sfârşitul anilor ’70, când aici mai erau numai şapte copii. Acum n-a mai rămas nimic din şcoală. Trecem apoi pe lângă o bucată de zid. Aflu că în acest loc era staţia de autobuz. Deci a fost şi drum prin zona asta. Nu mai e. Acum mergi numai „pe zare”, adică pe umerii, uneori colţuroşi, ai dealurilor. „Ce sat mare era!”, oftează femeia, apoi merge mai departe. Informaţiile oficiale arată că satul Valea Lupului avea 100 de case şi 414 locuitori în 1930, pe când în 2002 mai erau doar 40 de oameni şi 31 de case. Azi e şi mai dramatică situaţia, din câte mi-au spus ultimii supravieţuitori ai unei localităţi seculare. Cel mult şase case în care mai poţi să dai bineţe unui om.
Satul ca un pom, cu şase ramuri
În sfârşit, zărim un pâlc de case. Un crac. Aşa au „crescut” casele pe aici, câteva pe fiecare „crac”, după cum spun oamenii locului. E ca şi cum satul ar fi un copac uriaş. Tulpina e drumul principal, cel pe care am venit noi, din Godineştii de Jos, cale de doi kilometri. Din tulpină se desprind cele şase „crengi”. Şase pâlcuri de case. Dar trebuie să mergi prin pădure, pe poteci ascunse, ca să ajungi la fiecare pâlc de case în parte. „Aici era o femeie care a murit anul trecut”, zice Mariana, şi-mi arată o casă care încă nu s-a prăvălit. Am văzut pe urmă altele, topite de mulţi ani, de când sufletele omeneşti au părăşit acele ziduri. Dar aici, pe acest prim crac, e o familie care încă rezistă în pustiu. Batem în poartă. „Nea Gheorghe!”, strigă Mariana. Şi un bătrân vine din spatele curţii, să ne deschidă. Uimit să vadă călători, mai ales pe urgia asta. Gazda tocmai îşi repara căruţa. S-a rupt ceva la una din roţi. Căruţa fusese întoarsă pe o parte. Casă de om gospodar. Hambarul e plin cu bucatele pământului. Porumb şi grâu. Mai e şi beciul în care se păstrează vinul. Doar pe-aici se cultivă viţa-de-vie. Şi două vaci în curte, şi doi boi. „Facem pâine în casă, dacă trebuie”, spune Gheorghe Gorea, de 77 de ani. Are o pensie de 600 de lei, după o viaţă în care a lucrat ca dulgher. Pe vremea când satul era în toată splendoarea lui, aici găseai şi blănari, şi croitori sau cărămidari şi rotari. Sat de ţărani liberi – Valea Lupului, de pe vremea lui Ştefan, când Domnul Moldovei întărea în scris stăpânirea pământului de către răzeşi, cum arată un document din 1495, pentru un anume Lupe şi pentru fraţii lui.
Omul cu bocanci din cârpe
Case pe fundaţie din piatră, cu pereţi din împletitură de nuiele, întărită cu lut. Acoperişul legat zdravăn cu lemn. Tradiţia răzeşilor spune că îţi poţi ridica sălaşul numai pe locul în care ştii bine că n-a fost moarte de om. Şi casa trebuie slujită de preot. Aşa era în vremurile când încă se mai construiau case pe aici. Şi troiţe la răspântiile drumurilor. Satul trebuia apărat de duhuri. Altfel, la ceas de seară, te trezeai că-ţi ţine calea cine ştie ce dihanie. Troiţă mare, azi, vezi la râspântie, în mijlocul satului. Şi un om care tocmai îşi umplea găleata cu apă. Prin zăpadă venise cu bocancii lui. Aşa le zice el, să facă haz de necaz. Dar ce îmbracă picioarele sunt în fapt nişte cârpe. Puse una peste alta. Legate cu sfoară. De unde bani pentru bocanci adevăraţi, cu 350 de lei pensie?! Asta ştim de la nea Ion. I se mai spune şi Mutu. Pentru că vorbeşte greu. Îl întreb ce mănâncă azi. „Ciorbă, varză”, vine răspunsul. Sec.
Casa de la marginea pădurii
Din nou la drum. Depăşim alte câteva case. Pereţii lor plâng sub apăsarea zăpezii. „Am ajuns la capăt”, spune Mariana. La capătul satului. Şi la capătul puterilor, după atâta drum. De aici încolo, numai pădurea e stăpână. Femeia care m-a însoţit până aici deschide poarta. Intrăm într-o curte largă. Un câine mânios ne latră, după ce-a apărut din senin în faţa noastră. Mariana îi face semn şi animalul se cuminţeşte, semn că îngrijitoarea e de-a locului. Pe o scară din lemn urcăm pe prispă, apoi o uşă mică se deschide şi în camera strâmtă ne aşteaptă un bărbat maşiv, pe marginea patului. Are sprijinite de masă două bastoane, semn că se mişcă cu mare greutate. Se plânge de picioare gazda, Vasile Vraciu, care are 83 de ani. Dar nu se plânge decât de singurătate. Copiii lui sunt şi ei la casele lor, departe, mai vin pe la el, îi aduc mâncare, i-au adus şi lemne pentru foc. Dar n-au mai trecut pe aici de o lună, din cauza iernii grele, zice gazda. Omul se bucură de oaspeţi. Ştie că, măcar şi pentru puţin timp, nu va mai fi singur. Mariana aruncă în sobă câteva lemne şi înteţeşte focul, apoi deretică prin cameră. O masă, un scaun, un pat, pereţii îmbrăcaţi în culorile carpetelor, peste care sunt prinse fotografii de familie. Şi un televizor la care se prind numai două din canalele televiziunii naţionale. Aşa că omul e la curent cu politica. „Să vedem ce-o mai face şi ăsta”, se referă la noul premier al României.
Povestea troiţei
Se lasă liniştea. Apăsătoare. Acum vorbeşte doar pădurea. Şi vântul care se înteţeşte. Şuierul ne dă ocol, parcă ne-ar studia la fiecare din ferestruicile casei. Vreau să ştiu de lupi, poate că şi de aici s-ar trage numele satului. Dar nu mai sunt lupi. Au fost. Cu mulţi ani în urmă. „Nu mai sunt lupi aici. E un sat prea sărac. Lupii nu mai vin la noi, că nu mai au ce să mănânce”, spune bătrânul. Aşa a rămas Valea Lupului fâră lupi. O fărâmă de zâmbet se întrezăreşte pe faţa tăbăcită a bătrânului. Se întâmplă de multe ori să nu doarmă, cât e noaptea de lungă. „Îmi trece prin minte toată viaţa”, zice el. Îşi aminteşte de Pluguşor. Când avea zece ani, Vasile mergea cu băieţii de vârsta lui. Satul era atât de mare, că nu-l cuprindeau cu alaiul într-o singură zi. Apoi îşi aduce aminte de învăţătorul din sat, Ghiţă Tomozei, care a lucrat aici 42 de ani. „Erau şapte clase, patru dimineaţa şi trei după-masa”, dovadă că mulţi copii erau pe atunci în Valea Lupului. Aflu şi povestea troiţei din mijlocul satului. „Tatăl meu a fost delegat”, mi se explică. Un fel de consilier local. Pe un deal s-a urcat delegatul şi a strigat la oameni, să iasă la muncă, să facă şi troiţa, să amenajeze şi drumul. Asta s-a întâmplat cu 80 de ani în urmă. A ieşit lumea la muncă. Nu doar troiţa s-a făcut atunci, ci şi fântâna. Oamenii au săpat până la 50 de metri adâncime, să scoată apa, de care satul, atât cât a mai rămas din el, e legat şi în ziua de azi. S-a făcut şi drumul, de doi kilometri, care scotea Valea Lupului la civilizaţie.
Ion îl bărbiereşte pe Vasile
Câteva „cartoafe” mai are omul. Şi un salam. „Cartoafele or fi îngheţat”, crede nea Vasile. Mariana, îngrijitoarea, va veni în zilele următoare, să aducă beneficiarului ei merinde proaspete. Omul se plânge de picioare. Nu şi le mai simte, i s-au şi umflat. „Azi am mâncat nişte cartoafe”. Atât? „Atât”, răspunde bătrânul. Cartofi copţi pe cuptor. Şi era deja trecut de ora prânzului, când am ajuns la omul nostru. Singurul care îi mai bate la poartă, din când în când, este Ion, bătrânul pe care l-am întâlnit mai devreme, cel cu „bocancii” din cârpe. Ion prin zăpadă, la Vasile, să-i aducă o pâine. Şi să-l bărbierească. Doar se cunosc de-o viaţă! Soţia lui Vasile a murit anul trecut, chiar în a treia zi de Crăciun. Pe femeie o chema Elena. Consătenii o ştiau de Niculina. Din nou se lasă liniştea. E până la urmă singura care le ţine de urât, zi şi noapte, celor câţiva oameni care mai trăiesc azi în Valea Lupului.
