La 41 de ani, Costel duce povara a două stigmate: un an de puşcărie pentru o prostie din tinereţe şi ghinionul de a se fi născut într-o familie de romi într-o ţară plină de prejudecăţi.
N-are casă, doarme în scara unui bloc şi îşi duce traiul de pe-o zi pe alta, colectând şi vânzând materiale reciclabile la un centru Remat de pe strada Moşilor.
Are vorba măsurată, îngrijită şi de-o coerenţă care ar da clasă multor comentatori care apar des la televizor.
Nu-i place să vorbească despre greşelile din trecut şi nu se lasă cu nici un chip fotografiat, „cel puţin nu în condiţiile astea în care trăiesc acum”. Vrea doar să i se acorde o şansă. „Am cazier, dar vreau să muncesc. Am zece clase, la şcoala profesionala comercială, şi sunt conştiincios dacă ma respecţi. De ce nu mi se acordă şansa asta?”, ridica el mâinile întrebător.
În urmă cu trei luni a încercat să intre din nou în rândul lumii, aflând că sunt posturi libere la Romprest, o societate de salubrizare care acceptă persoane cu cazier. „Am făcut analize medicale, am semnat un precontract la Resurse Umane, am ajuns chiar şi la director. Mi-a zis să las un număr de telefon, că mă sună ei…”.
Nu înţelege de ce trebuie să plătească toata viaţa pentru o vină pentru care a platit deja.
Nici nu ştie sigur dacă asta e motivul respingerii, pentru că nuanţa pielii nu-l avantajeaza în faţa angajatorului român. „Am plecat bolnav de-acolo. Totuşi, sunt om chiar daca sunt brunet!”, încearcă el să convingă un angajator imaginar. Se resemnează însă cu constatarea că „dintre romi, nici cei cu studii superioare nu reuşesc să se angajeze”.
Pentru buna creştere şi educaţia primită are să le mulţumească părinţilor, „oameni liniştiţi şi muncitori, singura familie de romi dintr-un bloc din Berceni”.
Deşi nu păstrează amintirea unor incidente notabile cu vecinii, mărturiseşte că „întotdeauna am simţit o privire altfel asupra mea, chiar dacă eram un copil ca şi ceilalţi”.
Costel crede că „toată povestea asta cu integrarea romilor e bla-bla-bla, un rahat”. „Numai vorbe şi prea puţină schimbare. Şi din partea autorităţilor, şi din partea noastră”, conchide el sec . „În situaţia mea sunt din păcate foarte mulţi. Unii nu ştiu nici măcar să scrie. Aş vrea mai multă înţelegere de la cei din jurul nostru. Am ajuns să-mi fie jenă să mă declar ţigan. Doar ăia care au bani îşi permit să se bată cu pumnu-n piept că sunt ţigani”.
Pensie alimentară „din gunoaie”
Chiar dacă nu are contract de muncă, Costel trudeşte zilnic, şi încă din greu.
De dimineaţa până seara pescuieşte hârtie, cartoane şi doze de aluminiu din tomberoanele blocurilor din zona Unirii. Noroc cu românii comozi, care nu le ştiu valoarea.
Reciclabilele le vâră într-un tomberon pe roţi şi le hurducăie până la un centru de colectare de pe Moşilor, de unde încasează circa 15-20 de lei pe zi.
Ca în orice afacere, are şi un partener, Vasile, cu care împarte frăţeste străzile, banii şi o saltea prafuită în scara blocului. Vasile provine tot dintr-o familie de romi, aciuată pe vremea comuniştilor într-una din casele din Centrul Vechi şi evacuată cu câţiva ani în urmă.
Maică-sa l-a dat afară din casa primită în schimbul evacuării şi refuză să-l ajute să-şi facă buletin. De aceea nici nu poate sa se angajeze, iar singura sursă de venit sunt deşeurile.
Are un baiat de 12 ani „din flori”, pentru care, deşi n-are nici o obligaţie legală, se străduie să strângă bani ca să-i dea „când îl aduce maică-sa, de la Prundu”.
E mulţumit că, din gunoaie şi mici comisioane, a reusit să-i dea copilului luna trecută 260 de lei.
Dacă angajatorii se dovedesc sensibili la culoarea pielii, oamenii de rând par ceva mai solidari. Costel şi Vasile primesc în fiecare zi câte o porţie de mâncare de la bucataria unui restaurant luxos de pe strada Franceză.
La schimb, cei doi îi scapă de gunoaie şi toata lumea e mulţumită. Locatarii blocului de pe Smârdan îi lasa să doarmă în scară şi, se jură Vasile, nimeni nu le-a făcut până acum greutăţi.
Deşeurile le strâng intr-o parcare din Centrul Vechi, unde paznicii îi tolerează pentru că „sunt amărâţi şi strâng şi ei un bănuţ ca să supravieţuiască”.
Costel şi Vasile formează un cuplu care nu se ceartă niciodată. Totul se împarte la jumătate, mai ales săracia, care devine astfel mai uşor de suportat.
„Nu dau pomană la ţigani, că nu e primit”
Că e vara, că e iarnă, tanti Florica se trezeşte în fiecare dimineaţă o dată cu găinile, ca să prindă trenul de Bucureşti.
Din satul Curcani, înghesuită în celebrul tren al navetiştilor de Olteniţa, picoteşte preţ de două ore până în marele oraş, unde reia scenariul trudei zilnice: maturat, frecat pe jos şi strans gunoiul din 8 scări de bloc.
Primeşte lunar 100 de lei de scară, bani pentru care face naveta 6 zile pe săptamană. La dus ajunge „cu naşul”, la întors, „cu ocazia”. Are 60 de ani, oasele ruginite şi pielea închisă la culoare, ca mulţi dintre co-sătenii ei.
Plata mai mult decât mizeră n-o scuteşte de pretenţiile absurde ale locatarilor şi nici de remarcile lor rasiste. Deunăzi, o pensionară i-a spus direct, în faţă, că „nu dă pomană la ţigani, ca e păcat şi nu e primit de la Dumnezeu”.
E taciturnă şi niciodată nu comentează. Nici nu si-ar permite. N-ar putea supravieţui doar cu pensia de 600 de lei, primită dupa 20 de ani de lucru „la Filatura, la bumbac”. „Pe vremea aia oamenii nu se legau de faptul ca sunt ţigancă. Acum îmi tot arunca vorbe”, dă din umeri bătrâna.
Când dă de locatari miloşi, la pomană zice „sărutmâna”, orice ar primi: mobilă uzată, mâncare, haine vechi şi tot ce nu-i mai trebuie omului prin casă. Dar nu se bazează prea mult pe mila creştinilor, fie ei romani sau romi, pentru că stie că „dacă nu te ajuţi tu, nu te-ajută nimeni”.
Pe lângă roboteala zilnică, strânge din tomberoane tot ce poate valorifica. Fier vechi („acum găseşti mai greu, că toţi îl caută”), hârtie pe care o vinde „la un camion care vine săptămânal pe Socului” şi lemne, pe care le duce acasă, ca să le pună pe foc.
Pe toate le cară cu spinarea, deşi e o fărâmă de om. La zece ore de muncă pe zi, îşi permite câte o pauză de o oră, pe care vara „o doarme” pe bancuţă din faţa unui bloc.
Are o fată şi trei baieţi, pe care-i ajută cum poate. „Se moare de foame la Curcani. Băieţii mei stau acasă, că n-au ce face. Unde să lucreze?”. După 18 ani de curăţat după mizeria altora, privirea îi e marcată de resemnarea supravieţuitorului.
Nu visează la minuni din partea semenilor şi nu stă prea mult să se gândească la ce soartă grea a avut. Îşi doreşte doar atât: „să mă ţină Dumnezeu în putere cât mai mult”.
Acest material a fost realizat în cadrul programului regional Vocile comunităţii rome în societate, ediţia a doua, coordonat în România de Centrul pentru Jurnalism Independent, Bucureşti. (www.cji.ro)
