Prima oară am aflat despre doi oameni care locuiesc într-o cetate. Stau acolo de zece ani. Am crezut iniţial că n-au unde în altă parte să doarmă. Aşa-i spun unii aici, în comuna sibiană Moşna – cetate. Dar este o biserică fortificată. Te întâmpină, de departe, imaginea unei construcţii masive, dominând centrul localităţii. Zidurile groase, înnegrite de trecerea timpului, împrejmuind biserica evanghelică, au nu mai puţin de nouă metri înălţime. Turnurile şi bastioanele sporesc masivitatea ansamblului. Te ia cu fiori numai ridicând privirea spre turnul de la principala poartă de acces în fortăreaţă. Blocurile de piatră formează un gigant pe cinci niveluri.
Apartamentul unui burjheder
Ne luăm inima-n dinţi şi batem la poarta cetăţii. Nu trece mult şi suntem întâmpinaţi de o femeie mică de statură, trecută de jumătatea vieţii, cu ochi blânzi şi un zâmbet încurajator, care ne întreabă ce dorim. Îi spunem că vrem să vizităm biserica. Şi mai ales să-i cunoştem pe cei care locuiesc între aceste ziduri. Ne pofteşte, conducându-ne spre apartamentul burjheder-ului. Este o meserie practicată din veacuri îndepărtate la toate bisericile fortificate săseşti. Pe româneşte înseamnă administrator de cetate. Se mai scrie şi burghetter. Dar mai sunt şi alte variante. Cea care ne-a întâmpinat are acest statut. Se numeşte Ilse Diplaş.
Baie, bucătărie, electricitate
„De zece ani locuim în cetate, eu şi soţul meu”, sunt primele cuvinte ale femeii. Urcăm câteva trepte, până într-un mic hol. Casa pătrunde mai departe în corpul zidului de apărare, formându-se încă două camere pentru dormit, apoi un spaţiu transformat în bucătărie şi altul pentru baie. Apare după câteva clipe şi Iosif – soţul doamnei. O familie mixtă – ea săsoaică, el român. Apartamentul a fost modernizat de administraţia bisericii evanghelice din Moşna. Baie, bucătărie, electricitate, apă curentă, canalizare, sistem de încălzire pentru iarnă. Aici a fost mereu locuinţa burjhederului”, ţine să precizeze Ilse Dipla.
Clopotul condamnaţilor la spânzurătoare
Deşi la prima vedere îţi vine să spui că e un fel de portar, cel care stă în acest loc are nişte atribuţii care depăşesc pasivitatea simplului paznic. Vorbim de un regulament aplicat secole la rând. Trebuie să tragi clopotele de trei ori pe zi – dimineaţa, la prânz şi seara. Şi la ceasuri de fericire, cum ar fi naşterea unui copil în sat. Mi se spune şi de un clopot care n-a mai fost folosit de sute de ani – el anunţa momentul în care erau executaţi cei condamnaţi la spânzurătoare. Cel mai mare dintre clopotele are trei tone. Există un turn al clopotelor, până în vârful căruia îţi iese sufletul, la cât trebuie să urci. Dar să vedem ce mai face administratorul – curăţenie în biserică, fiecare lucru să fie la locul său, pentru ca slujba să se desfăşoare în cele mai bune condiţii. Vara, de pildă, trebuie să ştii când anume să aeriseşti lăcaşul de cult. Să nu faci asta la amiază, când e căldura în toi. Intră aerul cald. Zidurile interioare sunt reci, pereţii se umezesc, iar asta nu e bine. Altă responsabilitate este buna funcţionare a orgii, curăţarea tuturor componentelor sale, pentru ca acest ansamblu să-şi păstreze calităţile exemplare ale sunetului.
Turnul slăninilor
Când saşii erau majoritari la Moşna, unul dintre turnurile cetăţii avea o încăpere specială, în care fiecare familie îşi ţinea „tezaurul” de slănină, după ce gospodarii tranşau porcul. Azi i-a rămas doar numele – turnul slăninilor. La ultimul „etaj” poţi vedea camera cu pricina, destul de spaţioasă, de tavanul căreia mai atârnă doar nişte „umeraşe” din lemn de alun, pe care erau agăţate şuncile. „Sunt galerii care traversează zidurile şi aerisesc acea cameră, pentru ca acolo să fie tot timpul curent şi o temperatură bună pentru păstrarea slăninilor”, ne explică Ilse. Puteau fi „expuse” aici, în fiecare iarnă, cel puţin 600 de bucăţi de slană. Fiecare gospodar putea să vină doar o dată pe săptămână, să ia ce-i poftea inima. Vizitatorul era însoţit de burjheder, care trecea în catastif cât a luat fiecare. Omul îşi recunoştea imediat proprietatea, pentru că marcase bunătăţile cu un semn anume, făcut din boia de ardei.
Vizita prinţului Charles
E linişte acum la Moşna. „Ultima oară am tras clopotele în urmă cu cinci ani”, ne anunţă Ilse. Nici slujbe nu se mai ţin. Turiştii se numără pe degete, într-o lună. Biserica trece prin ample lucrări de renovare. Zidurile de apărare au fost legate cu centuri din beton armat. „De-acum nu se vor mai crăpa, încă 150 de ani vor rămâne în picioare”, e convins Iosif. El ne spune că prinţul Charles al Marii Britanii a fost la biserica din Moşna în ziua de 4 noiembrie 1998. „Cred că a fost primul loc pe care l-a vizitat prinţul de Wales în România”, continuă interlocutorul nostru. „Pe urmă au venit bani de la Banca Mondială şi au început lucrările de restaurare”, adaugă bărbatul, care a dat şi el o mână de ajutor la săpături. „S-au găsit bijuterii, ceramică şi mormane de oase”, ni se spune. Aflăm că fortificaţiile din jurul bisericii au folosit drept adăpost, în vremuri de restrişte, pentru mai bine de 1.000 de oameni. Nu întâmplător vezi azi, într-unul din turnuri, o sală de clasă, cu câteva măsuţe şi o tablă. E vechea şcoală. Iar pe altă latură a cetăţii o placă ne indică „vechea primărie”. Documentele istorice arată că biserica a fost ridicată între anii 1480 – 1486, iar zidurile de apărare s-au înălţat după 1520.
„E posibil să fiu prima femeie burjheder”
Aveai, ca burjheder, un costum negru – bluză şi pantaloni – ştie Ilse din documentele istorice pe care le-a citit. Dar nu e sigură dacă a mai fost vreodată o femeie în postura asta. „Poate că numai bărbaţii primeau răspunderea asta. E posibil să fiu prima femeie burjheder”, zâmbeşte ea. Azi nu mai există o costumaţie anume. Dar, cine ştie, poate că anul viitor, când lucrările de renovare a bisericii se vor încheia, şi mai ales când la Moşna va fi, după cum se preconizează de pe-acum, o mare sărbătoare a saşilor, întorşi din lumea întreagă la vatra lor, abia atunci este posibil ca porţile cetăţii să fie deschise de un personaj răsărit parcă din cărţile de istorie, în costumu-i negru.
Salariu de „bugetar”
Să stai de unul singur într-o cetate, zi şi noapte. Încercăm să refacem firul unei zile petrecute în acest mod. Ilse deschide porţile, dimineaţa. Trebuie să vină muncitorii la lucru. Cei cu restaurarea. Mai apare, pe la prânz, câte un turist „rătăcit”, iar femeia îl ia în primire, îl plimbă prin curtea interioară, îi arată toate cotloanele, apoi muzeul, unde sunt expuse diverse obiecte ceramice, coifuri, săbii, unelte de lucru – descoperite aici de arheologi. Când nu are treabă cu vizitatorii, burjhederul dă o fugă la piaţă, lăsând fortificaţia în grija soţului sau a unuia dintre copiii lor. Femeia se întoarce încărcată cu bunătăţi, face mâncare, spală. O întreb ce salariu are. Se fereşte de un răspuns tranşant, preferând formula „ca la bugetari”. Ne întoarcem la timpul scurs între zidurile mute. „E foarte multă linişte. Sperăm la mai mulţi turişti, de la anul, când reparaţiile se vor încheia”, e optimistă gazda. Atunci vor reintra în „priză” şi restul obligaţiilor sale – trasul clopotelor de trei ori pe zi, întreţinerea orgii, curăţenia generală. Se apropie seara. Este timpul ca porţile cetăţii să fie închise. Cei doi soţi se retrag în seculara lor locuinţă de serviciu.
160 de cetăţi în România
Comunităţile săseşti din Transilvania au în spate 800 de ani de vieţuire pe aceste meleaguri. Primii colonişti germani au fost aduşi aici de regele Geza al II-lea, încă din prima jumătate a secolului al XII-a. Saşilor li se datorează nu numai construirea bisericilor în sine, dar şi zidurile de cetate pe care le-au ridicat, pentru a se apăra de hoardele venite din stepele Asiei. Azi mai sunt în picioare aproximativ 160 de astfel de cetăţi. „Meseria de burjheder a existat de când sunt cetăţile săseşti în Transilvania”, ştim de la Killian Doer, preot al bisericii evanghelice din Sibiu. „Este o meserie care va fi în continuare foarte importantă”, consideră el. E adevărat că o parte din vechile obiceiuri s-au pierdut. Administratorul nu mai ţine evidenţa slăninilor, de pildă. Dar are şi atribuţii noi – trebuie să fie un bun manager, să ştie limbi străine, pentru că e şi ghid turistic. „Ţine sub control utilităţile din cetate – curent electric, canalizare, consumul de apă, curăţenia”, ni se explică.
Cursuri de calificare
Şi pentru că e o activitate atât de laborioasă, biserica evanghelică organizează anual cursuri de formare profesională. Ca „elev”, îţi aprofundezi cunoştinţele în materie de limbi străine, înveţi despre istoria cetăţilor săseşti din Transilvania, dar ţi se predau şi reguli din domeniul administraţiei. Profesori sunt atât preoţi, cât şi foşti sau actuali administratori de cetate. „Avem diverse centre ale bisericii noastre, precum cel de la Cisnădioara, din judeţul Sibiu, unde se ţin astfel de cursuri”, adaugă preotul. E drept că numărul cursanţilor nu e mare – câţiva absolvenţi în fiecare an.
Carte de muncă
Burjhederul era ales, conform obiceiului, din rândul saşilor. Un om care se dovedise gospodar şi onest. Comunitatea îi conferea misiunea de-a avea grijă de biserica fortificată din localitatea respectivă. Dar lucrurile s-au schimbat azi, de când majoritatea saşilor au plecat din România. Unde am fost noi, la Moşna, de pildă, mai sunt vreo 30 de saşi, ne-a spus la un moment dat Ilse Diplaş. „Acum pot avea calitatea de administrator şi cei care nu sunt saşi”, clarifică situaţia preotul Doer. E drept că s-a menţinut în continuare „votul” comunităţii. Cel care ajunge burjheder poate ieşi la pensie dintr-o meserie seculară. Are carte de muncă şi contract cu biserica evanghelică, obligându-se să respecte toate îndatoririle, aşa cum au fost ele stabilite de înaintaşi. Se poate spune totuşi că aceşti oameni şi-au îndeplinit, din generaţie în generaţie, cea mai importantă misiune – au menţinut până în secolul al XXI-lea o îndeletnicire din secolul al XII-lea.
