„Maramureşul este zona care a dat ţării şi Europei o arhitectură populară în lemn de valoare excepţională”, afirmă Mihai Dăncuş, creatorul Muzeului Satului Maramureşean.
Deşi pensionar, Mihai Dăncuş se află în continuare, zi de zi, alături de cel mai important proiect al vieţii sale, la care a muncit, nu numai cu mintea, ci şi cu braţele, încă din 1972. Atunci a pus bazele unui sat maramureşean tradiţional, care se află la câţiva kilometri de Sighetul Marmaţiei. Un sat cu 36 de case, întins pe 13 hectare. Satul urcă şi coboară după cum îi dictează dealurile şi văile pe care e aşezat, întregul ansamblu fiind mărginit de râul Ronişoara. Ca orice comunitate, chiar şi aceasta, deşi e doar un muzeu, are şcoală şi primărie. Pentru că în satele maramureşene erau şi case ale ungurilor, evreilor şi ucrainenilor, şi în satul-muzeu poţi vedea câteva case ale conaţionalilor. Biserica se află pe o ridicătură de pământ, de parcă ar supraveghea întreaga aşezare. Civilizaţia maramureşeană a lemnului, aşa cum e cunoscută în analele etnografiei româneşti, e un tărâm în depresiunea Maramureşului, între Carpaţii Orientali, Munţii Rodnei, Carpaţii Vulcanici de Nord şi Munţii Maramureşului. Aici erau pe vremuri case şi biserici, cruci de hotar, semne de mormânt, şuri şi fântâni cu cumpănă, grajduri şi şoproane, garduri împletite din nuiele şi mai ales celebrele porţi maramureşene. Toate aceste elemente se află azi cuprinse în satul-muzeu.
Selecţia pentru muzeu
Pe uliţe drepte sau întortocheate te plimbi prin satul-muzeu. Străbaţi la pas căile principale, precum Drumul Ţării, Uliţa Bisericii, Valea Morii. Toate drumurile duc spre biserică. Gazda ne povesteşte cum a început totul, în 1972. La vremea aceea, Mihai Dăncuş era un tânăr muzeograf. Autorităţile de atunci au pus la dispoziţia muzeului 13 hectare de teren. De aici încolo, povestea noastră intră pe două planuri, pentru că Mihai Dăncuş a început să construiască un sat tradiţional într-un moment în care deja se remarca un fenomen devastator pentru Maramureş – dispariţia caselor din lemn. Specialistul a umblat prin diverse zone ale Maramureşului, în Cosău, Mara, Iza inferioară, Ieud, Borşa, Valea Ruscovei, Valea Tisei. A făcut o primă evaluare pentru 700 de case din lemn pe care le-a întâlnit, alegând 36 de case pe care le puteţi vedea azi în muzeu. Criteriul de selecţie a fost vechimea lor. Tocmai de aceea acest muzeu este recunoscut de etnografi ca locul în care se află expuse cele mai vechi construcţii din România.
Case puse pe foc, în anii ’70
O casă tradiţională maramureşeană, din lemn, e uşor de demontat, ni se explică. Aşa-numita grindă a meşterului străbate toate cele două sau trei camere, susţinând pereţii şi tavanul. Dacă pe aceasta o desfaci din ansamblu, toată casa va cădea. Şi atunci vezi un morman din câteva zeci de grinzi, mai lungi sau mai scurte, înnegrite de secolele care au trecut peste ele. La alegerea caselor care sunt azi în muzeu s-a mai ţinut cont şi de tehnicile de construcţie, de planul fiecărei locuinţe şi de materialul folosit – foioase sau răşinoase. Primele două case din muzeu au fost montate în 1974. Dar casele n-au fost luate oricum de pe pământul lor, ci cumpărate de la proprietari. Autorităţile au alocat bani în acest sens. Altceva este totuşi de reţinut, după cum ne povesteşte Mihai Dăncuş. Aceste case, încă de la începutul anilor ’70, erau vândute de oameni „la preţul lemnului de foc”.
Asta, în ciuda faptului că nu erau părăsite, ci locuibile. Aveau în interior mobilerul tradiţional, pe care azi îl puteţi vedea în casele din muzeu. Dacă n-ar fi fost luate în muzeu, aceste case ar fi ajuns pe foc. Proprietarii lor înteţeau focul cuptoarelor tocmai cu civilizaţia maramureşeană a lemnului. În cuptoare se ardeau cărămizile, pentru a se ridica noile case care împânzesc Maramureşul actual. Casele din piatră. L-am întrebat pe Mihai Dăncuş ce s-a întămplat cu restul de 700 de case pe care le vizitase în tot Maramureşul, în anii ’70, din care ulterior a selectat exponatele muzeale. „Au dispărut toate. Şi nu numai acelea. Au dispărut mii de alte case din lemn în Maramureş. Nu există o cifră exactă. Dar puteţi vedea azi, dacă vă duceţi în satele maramureşene, câte case din lemn mai există”, oftează expertul. El susţine că majoritatea caselor dispărute erau dintr-un lemn preţios, prin calitatea şi rezistenţa lui în timp – stejarul. „Azi mai sunt în Maramureş case din lemn, dar cele mai multe din brad, o esenţă slabă”, adaugă muzeograful. Faptul că au dispărut mai ales casele din stejar se explică prin fenomenul înregistrat după 1990, adică „exportul” acestor case. Străinii au cumpărat casele tradiţionale maramureşene, mai ales pentru a face parchet de lux din secularul lemn de stejar.
10 milioane de euro din partea Norvegiei
Satul-muzeu a fost vizitat şi de ambasadorul Norvegiei în România, Oystein Hovdkinn. Oficialul ne-a definit muzeul de lângă Sighetul Maramaţiei drept „ceva fantastic, unic în Europa de Est”. El ne-a mai spus că a vizitat diverse locuri din Transilvania, din 2008, de când este ambasador în România, remarcând că lemnul nu mai este în ziua de azi, pentru români, materialul de bază în construcţii. „Am observat că aproape tot ce se construieşte nou e din cărămidă. Deşi într-o casă din lemn pot exista toate utilităţile moderne”. Reprezentantul norvegian i-a întrebat pe localnici de ce nu mai folosesc lemnul. „Mi-au spus că lemnul e asociat cu sărăcia.
O amintire din vremurile în care o duceau rău. Dar i-am invitat să vină la Oslo, să vadă că lemnul e folosit în casele tuturor, şi ale celor bogaţi. Norvegienii pun semnul egal între lemn şi confort”, le-a spus ambasadorul. Vorbim totuşi despre o ţară, precum Norvegia, unde cultura lemnului este primordială. Oamenii de acolo îşi fac case din lemn nu numai pentru că este un material ecologic, ci şi datorită calităţilor lui în „lupta” contra frigului specific nordului Europei. Însuşi ambasadorul ne-a spus că are un apartament în Oslo, într-un bloc cu două etaje, făcut din lemn. Pe de altă parte, casele vechi din Norvegia nu sunt demolate, ci apărate de lege. Statul oferă bani celor care locuiesc în asemenea imobile, pentru a le întreţine, a remarcat ambasadorul Oystein Hovdkinn. Tocmai ideea de a proteja patrimoniul cultural a făcut ca Norvegia să ajute România în acest sens, din 2009 până în 2011 finanţându-se proiecte în valoare de zece milioane de euro, în cadrul Mecanismului Financiar al Spaţiului Economic European. Între aceste proiecte se evidenţiază restaurarea patrimoniului din Muzeul „Astra” din Sibiu, refacerea peisajului istoric din satele săseşti, restaurarea Fortăreţei Măcelarilor din Baia Mare, refacerea Hanului Gabroveni din Bucureşti, restaurarea Porţii a V-a din Fortăreaţa Vaubian din Alba Iulia. Ambasadorul ne-a anunţat că, în viitorul apropiat, Norvegia va începe un nou program de finanţare a patrimoniului cultural românesc, volumul investiţiilor urmând să fie de trei ori mai mare.
Instalaţii tehnice maramureşene cu bani norvegieni
Proiectul norvegian pentru instalaţiile tehnice din Muzeul Satului Maramureşean, în valoare de 600.000 de euro, a demarat în anul 2009. Trebuie spus că 90% din bani au venit de la Guvernul Norvegiei, iar 10% de la autorităţile române. „Prin câte umilinţe am trecut, până să obţin acei 10% de la români! Dar nu mai vreau să-mi amintesc de lucrurile rele. E bine că totul s-a rezolvat”, spune cu seninătate Mihai Dăncuş. La marginea satului-muzeu a fost creat un baraj. S-a făcut drenajul apelor freatice, izvoarele fiind direcţionate spre lacul de acumulare, cu o capacitate de 7.500 de metri cubi. Au fost întinse conducte care fac legătura cu râul Ronişoara, din apropiere, tot pentru alimentarea lacului de acumulare. Cu atât mai mult cu cât râul se află sub nivelul instalaţiilor tehnice din sat. Cât priveşte instalaţiile tradiţionale, au fost refăcute două mori de apă, patru vâltori şi o pălincie. Toate aceste instalaţii nu mai existau. Ele au fost distruse de trecerea timpului. Dar au existat în muzeu planurile în detaliu ale fostelor instalaţii, încât acestea au prins din nou viaţă. Casa morii are aproape zece metri lungime şi peste cinci metri lăţime, fiind împărţită în două camere, una pentru mecanismul propriu-zis, plus locuinţa morarului.
Apa din lacul de acumulare se varsă într-un iaz, iar de aici se grăbeşte prin nişte jgheaburi, numite tradiţional scocuri, punând în funcţiune roata morii. Când vin turiştii, roata se învârte cu folos, obţinându-se făină de cea mai bună calitate, ca o demonstraţie a ingeniozităţii strămoşeşti. În cadrul aceluiaşi program norvegian s-au mai refăcut uleiniţa cu şurub, vântureasca pentru cereale, maşina de măcinat, presa de stors struguri, maşina de măcinat mere. Toate în perfectă stare de funcţionare. „Aceste instalaţii vor oferi viitoarelor generaţii şi vizitatorilor muzeului o experienţă şi o înţelegere mai profundă a culturii legate de satul tradiţional”, arată profesorul Dag Rorgemoen, unul dintre promotorii acestui proiect. „Este cea mai mare bucurie a mea pentru tot ceea ce s-a realizat aici. Nu e dat oricui în viaţă să-şi suprapună idealurile din tinereţe în profesia lui”, exclamă Mihai Dăncuş.
