În timp ce în Anglia se dezbate problema românilor care par să invadeze insula, un britanic a făcut drumul opus. Jonathan David are 34 de ani şi s-a născut în Cardiff, capitala Ţării Galilor.
Din şcoală s-a pregătit să fie inginer şi, timp de 10 ani, a lucrat în companii mari, care plăteau consistent. Într-o zi, a decis că s-a săturat de stilul ăsta de viaţă, şi-a dat demisia şi a început să înveţe sociologie şi să călătorească prin lume.
„Ce caută tipul ăsta aici?!”
Sâmbătă seară, centrul istoric din Bucureşti e plin de turişti şi tineri care se îngrămădesc la terase. Fiecare terasă toarnă câte-o melodie peste zumzetul clienţilor, astfel că trecătorii se trezesc într-un vacarm de voci şi duduieli.
La intersecţia dintre Lipscani şi Smârdan, lumea ridică privirea contrariată: lângă gardul Băncii Naţionale, un tip în cămaşă şi pantaloni de in, cu şlapi în picioare, cântă „Stand by Me”. În jurul lui se strâng oameni, iar husa chitarei e plină cu hârtii de 1 şi 5 lei. Lumea se miră nu doar de cât de bine cântă, ci de engleza perfectă, cu accent britanic în care interpretează melodia. „Ce caută tipul ăsta aici?!”, se întreabă un tânăr.
„Vama Veche a fost diferită de tot ceea ce am văzut vreodată”
A doua zi, fumând o narghilea la o terasă din Valea Regilor, cântăreţul ciudat îmi povesteşte cum a ajuns aici. În România a venit pentru prima dată acum patru ani la Vama Veche. „A fost diferită de tot ceea ce am văzut vreodată. Mult mai liberă. A fost grozav să nu facem nimic. Să stăm, să citim, să bem, să jucăm şah, asta e tot ceea ce făceam.”
I-a plăcut aşa de mult, că a revenit în fiecare an de atunci. Anul trecut a cunoscut aici o fată şi, ca să se întâlnească cu ea, a ajuns să facă naveta Marea Britanie-România. Apoi, acum patru luni, s-a mutat de tot aici.
Cum a renunţat o tânără la o funcţie de director la Fondul Proprietatea
Raluca Popescu are 35 de ani şi e absolventă de Turism. În urmă cu câteva luni era o corporatistă. Ca director de acţionariat la Fondul Proprietatea stătea toată ziua la birou, organiza întruniri şi discuta cu acţionari.
Acum un an, era cu o prietenă în Vama Veche şi nu găseau loc la o terasă, aşa că s-au aşezat la masa lui Jonathan şi au intrat în vorbă. A doua zi l-au dus cu maşina la Bucureşti, la aeroport, şi de atunci au păstrat legătura.
Când el s-a mutat cu totul în Bucureşti, ea şi-a dat demisia de la serviciu. „E un sistem în care eşti sclav, munceşti pentru nişte bani pe care-i cheltuieşti pe maşina cu care mergi la serviciu, pe hainele pe care le porţi, pe prânzuri şi puţine ore cu prietenii. Nu poţi să faci absolut nimic pentru tine.” Aşa că au călătorit împreună, a stat lângă el în timp ce cânta şi a învăţat să facă brăţări din aţă, pe care le vindea în Vama Veche.
De atunci trăiesc fără certitudini, fără plasă de siguranţă. Nu au o locuinţă stabilă, explică Jonathan, sunt ca într-o călătorie permanentă: „Am locuit în Vama Veche trei săptămâni, am stat la prietenii Ralucăi, săptămâna asta n-avem unde să stăm, apoi ple¬căm în Marea Britanie pentru trei săptămâni, apoi zburăm la un prieten din Portugalia… apoi nordul Africii sau India pentru câteva luni, până la Crăciun, apoi… cine ştie?”.
3.000 lei pe lună din cântat pe stradă câte două ore zilnic
Nu au un venit stabil. „Într-o zi m-am gândit cum ar fi să cânt pe stradă. Am vorbit cu un boschetar, am aflat cum stă treaba, am început să cânt şi răspunsul a fost foarte bun de fiecare dată.” Mai mult, britanicul a descoperit că ar putea trăi lejer din cântat pe stradă. „Muncind” doar una-două ore zilnic, ar câştiga cam 3.000 de lei pe lună, de două ori mai mult decât salariul mediu în România.
„Uite-l pe prietenul meu englez!”
„Într-o seară, s-au strâns vreo 30 de oameni să mă privească, era ca un concert în aer liber. Am primit bani şi de la oameni ai străzii. Un boschetar m-a întrebat: «Eşti student?» şi mi-a aruncat un leu.”Alt boschetar a venit la el şi i-a spus: „Cânt pe stradă, la fel ca tine. Cânt aici de 10 ani. Îmi strici afacerea!”. Dar s-au împrietenit şi a ajuns să exclame de fiecare dată când îl vede: „Uite-l pe prietenul meu englez!”. Cum s-au înţeles, de vreme ce Jonathan nu prea vorbeşte română? Simplu – vorbeşte boschetarul engleză.
În Bucureşti, Jonathan a găsit „mulţi oameni mişto, dar peste care pluteşte un fel de tristeţe. Toată lumea pare a pleca din România. Toţi românii mă întreabă de ce aş vrea să stau într-un astfel de loc?! Sigur, nivelul de trai e altul decât în Occident, dar poţi avea o viaţă frumoasă aici.” Din prieten în prieten, a ajuns să cânte în mai multe cluburi din Bucureşti şi chiar la Teatrul Bulandra. Odată, proprietarul unui bar de pe strada Franceză l-a chemat la el pe terasă. Când l-au auzit, toate terasele de pe stradă şi-au oprit muzica şi i-au adus o staţie de amplificare.
Pentru Jonathan, o viaţă frumoasă înseamnă o călătorie. Pe blogul său (jon-shortstories.blogspot.com) povesteşte cum, atunci când pleci într-o călătorie, capeţi o nouă identitate. Pasul îţi e mai săltăreţ, iar gândurile se curăţă de milionul de griji pe care le ai în viaţa normală. „Când voi fi con¬ducătorul lumii, va fi obligatoriu pentru toată lumea să călătorească, să iasă din rutină şi să vadă cum este viaţa în alte locuri. Îţi dai seama că multe dintre lu¬crurile pe care le crezi necesare nu sunt.”
Am locuit în Vama Veche trei săptămâni, am stat la prietenii Ralucăi, săptămâna asta n-avem unde să stăm, apoi plecăm în Marea Britanie pentru trei săptămâni, apoi zburăm la un prieten din Portugalia… apoi nordul Africii sau India pentru câteva luni, până la Crăciun, apoi… cine ştie?”
