Inginerului Petru Bucur-Volk i s-au furat, de-a lungul anilor, nu mai puţin de 18 biciclete. De fiecare dată a depus plângere şi a urmat conştiincios toţi paşii legali. Poliţia a reuşit să facă ceva în numai două cazuri: o dată au adus-o dezmembrată, i-au lăsat un morman de fiare în faţa uşii; a doua oară i-au găsit-o intactă, dar a durat patru luni până să i-o dea înapoi. Şi după ce, în sfârşit, i-au dat-o, hoţii au furat-o din nou.
La costum pe bicicletă
Petru Bucur-Volk e un român de 58 de ani care, în 1980, a plecat în Germania şi s-a însurat cu o nemţoaică. Acolo există deja un partid ecologist, iar parlamentarii lui mergeau la serviciu pe bicicletă, îmbrăcaţi la patru ace. Văzând asta, s-a convins că bicicleta este un lucru civilizat şi a început s-o folosească.
„Băi, o să mori!”
Prin ’93, s-a întors în România şi a vrut să-şi continue obiceiul. Dar atunci nu vedeai în Bucureşti biciclete şi nici magazine de unde să le cumperi. Aşa că a găsit printr‑un anunţ în ziar o bicicletă de 800 de mărci, iar antifurt şi-a adus din Germania, că aici nu găseai. Când a început să meargă cu ea, urlau şoferii la el pe stradă: „Băi, o să mori!”.
Poliţia nu se uită la biciclete
După numai 5-6 ture, s-a trezit că i-au furat-o din scara blocului. „800 de mărci nu erau o tragedie pentru mine, dar am zis din spirit civic: «Hai să merg să reclam!»” La poliţie n-au vrut nici să înregistreze plângerea de furt. L-au acuzat că înscenează totul ca să le dea lor de lucru. „Cum ne deranjează cu o amărâtă de bicicletă?”, spuneau poliţiştii în vremuri în care se suferea de foame.
„Dacă te respecţi, mergi cu maşina!”
Volk nu s-a descurajat. Mai întâi a depus o petiţie la Ministerul de Interne. Apoi şi-a luat un antifurt mai bun şi o nouă bicicletă. Pe asta i-au furat-o cu tot cu balustrada din scara blocului. Şi-a mai luat una şi încă una. I le furau din oraş pentru că paznicii nu-l lăsau să-şi lege bicicleta în faţa clădirilor: „Chit că erai îmbrăcat frumos, erai considerat de categoria a doua sau a treia pentru că mergeai pe bicicletă. «Dacă te respecţi, mergi cu maşina!»” Până în 2003 i-au dispărut vreo 12 biciclete. Poliţiştii îi acceptau acum plângerile, dar făceau mişto de el. Îi spuneau să nu mai vină la ei, să meargă direct în Târgul Vitan.
Patru luni pentru o ştampilă
După încă nişte ani petrecuţi în Germania fără să i se fure vreo bicicletă, Volk s-a întors în 2009 şi a fost surprins să găsească biciclişti, piste şi magazine. Doar atitudinea poliţiştilor a rămas neschimbată. O dată au prins hoţul, dar nici până acum nu i-au spus cine e, să poată face plângere civilă. Altă dată, un vecin a surprins hoţul în timp ce tăia lanţul. Volk s-a dus la poliţie şi le-a spus de tentativa de furt şi de martor, dar poliţiştii n-au venit să-i ia nici o declaraţie.
Birocraţie înfiorătoare
În tabolul schiţat de biciclist, nepăsarea poliţiştilor e garnisită cu hârţoage. „E o birocraţie înfiorătoare, pe care am încercat s-o descifrez”, spune Volk cântărind din ochi un teanc de scrisori de la poliţie. „Sistemul e acesta: Ţi se fură bicicleta. Trebuie să descoperi în raza cărei secţii te afli. Te duci acolo şi scrii o declaraţie şi o plângere. Primeşti un număr provizoriu. După câteva zile, poliţia eliberează alt număr – definitiv. Dacă nu ştii să-l ceri, pierzi urma dosarului tău. Apoi primeşti al trei-lea număr – numărul unic! – de la Procuratură. Nu există vreun termen, poţi aştepta luni întregi, timp în care poliţia şi Procuratura dau vina una pe alta.” Petru Bucur-Volk nu e singurul care are poveşti tragicomice cu poliţişti şi biciclete. Blogul portocalamecanica.ro e plin de astfel de întâmplări. Într‑una, hoţul e filmat de proprietar, prins de un paznic, dus la poliţie, apoi eliberat fără explicaţii.
Poliţia: 10% eficienţă
Am încercat să aflu cum văd poliţiştii de teren povestea asta şi am petrecut o zi jonglând cu aprobări şi telefoane, până când am ajuns la Poliţia Capitalei. Purtătorul de cuvânt, Christian Ciocan, m-a asigurat că se ocupă cu seriozitate de toate furturile. În drum spre biroul lui, un poliţist comenta: „Ţara arde şi baba se piaptănă!”. Un funcţionar m-a ajutat să obţin bilanţul furturilor pe primele cinci luni ale anului. A trebuit să sune la toate cele 26 de secţii, pentru că nu exista o bază de date centralizată. Rezultatul: 302 furturi reclamate, 35 rezolvate. Aproape 10%. Dar cifrele astea sunt aproape simbolice, pentru că puţini reclamă de fapt furtul. Dacă se raportează doar câteva incidente izolate, poliţistul nu poate să vadă tot valul de infracţiuni şi să ia măsuri mai dure. Dacă are de ales între a cerceta o maşină spartă şi o bicicletă furată, va alege maşina. Lucrurile ar sta diferit dacă ar fi 10 biciclete. Se poate, atunci, reproşa ceva poliţiei?
Londra: 30 de poliţişti biciclişti
Londra e un fel de Bucureşti mai mare şi mai civilizat. Şi ei au probleme mari cu traficul, aşa că bicicletele au împânzit oraşul şi furturile sunt pe măsură. Dar poliţia nu le consideră lipsite de importanţă, deşi englezii au mult mai mulţi bani şi biciclete mai ieftine. De fapt, Poliţia Metropolitană a creat anul acesta o brigadă de 30 de poliţişti pe biciclete, care se ocupă numai de furturi. În paralel, duce o campanie de ştanţare a bicicletelor cu o serie pe care o înregistrezi pe internet, astfel încât se poate verifica dacă cineva vinde o bicicletă furată.
„Poliţist, adjectiv”
Lucrurile nu sunt lipsite de speranţă nici în Bucureşti. Inspectorul Matei Alexandru, care se ocupă de mica criminalitate la Secţia 2, e un tânăr parcă decupat din „Poliţist, adjectiv”. Povesteşte însufleţit despre hoţii de biciclete prinşi prin pieţele sectorului 1. Spune că a propus într-o şedinţă să se înfiinţeze o echipă de şase poliţişti pe bicicletă, întocmai ca în Londra. „Luăm în calcul ideea”, i-au spus superiorii. Poate la anul. Alt poliţist tânăr, de la Secţia 17, mi-a explicat cine sunt hoţii şi cum operează. Au nevoie doar de un cleşte special pe care-l ţin în mânecă, prind cablul şi îl răsucesc ca şi cum ar deschide cu cheia. În 10 secunde au plecat în şa. Ultimul caz a fost cu un aurolac care a furat o bicicletă din curtea Facultăţii de Medicină şi a pornit cu ea spre Rahova, s-o vândă în piaţă. Pe drum, a văzut una mai arătoasă în curtea Facultăţii de Biologie. A proptit-o pe prima de un copac, a mers cu a doua în Rahova, a vândut-o pe 150 lei, apoi s-a întors după prima. Ca să nu vină pe jos, a mai furat una pe drum. La Biologie, însă, îl aşteptau poliţiştii chemaţi de un student. A primit vreo trei ani de închisoare. Vestea bună e că în Bucureşti nu s-au format încă reţele de infractori specializate în biciclete şi conectate la crima organizată. Aşa se întâmplă acum în Londra şi aşa va fi şi la noi, probabil, în câţiva ani. Petru Bucur-Volk are acum o bicicletă de peste 1.000 lei, dar care arată ca un hârb: cadrul e zgâriat peste tot, împroşcat cu vopsea şi mâzgălit cu inscripţia „WTF?!”. Stă tot în scară, legată cu un antifurt de 200 lei. Are toate şansele să fie cea mai longevivă.
Ce trebuie să faci când vezi un furt în desfăşurare?
1. Suni la 112.
2. Pozezi sau filmezi.
3. Dacă mai e lume în jur, intervii şi îl goneşti pe hoţ .
4. Aştepţi poliţia şi dai declaraţii.
* A, şi nu cumpăra biciclete furate.
