Cu pas relaxat, mustăciosul subţirel cu ochelari Prada şi părul albit la tâmple urcă în tribună, aşezându-se între microbiştii de rând care scuipă coji de seminţe şi îi suduie birjăreşte pe copiii şi arbitrii din teren. Calm, ca şi când ar fi unicul spectator, îşi aprinde un Davidoff subţirel. Mişcarea mâinii atunci când scrumează face să-i scânteieze ceasul din aur Audemars Piguet şi inelul cu diamante de 65 de mii euro. La fiecare fază de gol chipurile se congestionează, pumnii se înalţă în aer şi poezia înjurăturilor depăşeşte-n creativitate toată colecţia umanităţii de până acum. Însă pe faţa lui rar se mişcă vreun muşchi. E timişoreanul Cristea Opria, unul dintre cei mai versaţi „scouteri” de talente fotbalistice din România. E omul care când merge la meciuri n-are echipă favorită, ci doar ochi bine deschişi, atenţi la fiecare pasă exactă, dribling strălucit sau şut de gol şi care-s jucătorii care repetă faze de acest gen. Pe cei mai buni îi ia sub aripa lui şi-i creşte „fotbalişti mari”.
Pe 90% din copii îi scoate din mizerie
„Ce face un scouter?”, îl întreb în pauza meciului. „Vineri, sâmbătă şi duminică urmăresc meciuri începând cu cele de divizia D, în special pe cele din Banat, dar am 15-20 de observatori în toată România, inclusiv pe fiu-miu şi pe unul dintre nepoţi, care îmi semnalează când observă un jucător de valoare, cu vârsta mai mare de 14 ani. Dacă mi se şopteşte că la Suceava e un copil bun, atunci îmi fac timpul necesar când joacă un meci şi merg să-l urmăresc fără să anunţ pe nimeni. Nu mă las pe mâna nimănui, decât pe ce văd eu cu ochiul meu. Deja când îl contactez să facem contractele e urmărit de mine de jumate de an.”
Majoritatea jucătorilor fiind minori când sunt descoperiţi, Cristea Opria bate palma cu părinţii lor. Pentru 80% din aceste familii, un contract de „impresariat sportiv” însemnă evadarea din sărăcie. Aşa s-a întâmplat cu Gabriel Torje de la Dinamo: „Tată-su e bolnav, e pensionar pe caz de boală şi mamă-sa e vânzătoare la un magazin. N-aveau deloc condiţii. Locuiau la un cămin de nefamilişti în Timişoara. Aveau o cameră toţi şi toaleta pe hol. I-am scăpat.
I-am mutat într-un apartament de-al meu cu patru camere şi i-am făcut salariu bun lui Torje de când era copil. La 16 ani avea 1.500 pe lună, imediat cum a promovat în divizia B i-am făcut salariu de 60.000, după aia o sută şi de mii la Dinamo. Acum e OK”. Alteori s-a văzut pus în situaţia să cumpere copiii de la părinţii lor, cum a fost cazul talentatului Răzvan Righiş: „Am plătit familiei, pentru că taică-su, care fusese fotbalist pe la Arad, mi-a cerut 10.000 euro pe el, ca să-mi dea voie să-i găsesc echipă. Ăsta a fost unul dintre cei mai buni jucători pe care i-am dus la Poli Timişoara. A înscris 38 de goluri în 36 de meciuri”. Însă tânăra speranţă nu a confirmat, punându-l pe managerul său în situaţii jenante, înainte de a se întoarce în anonimat: „Era un pic mai delăsător. N-a ştiut să-şi facă datoria de sportiv adevărat şi să ducă o viaţă sportivă. Trebuia să meargă la timp la antrenamente şi să asculte de antrenor. La şcoală chiar nu mergea, trebuia şi acolo să am grijă. Mă duceam pentru el. Numai eu ştiu cum a trecut la examene. Apoi a ajuns să joace la liga a doua, a început să se-ngraşe şi n-a mai progresat. Am rupt contractul cu el şi acum joacă în divizia D la Curtici. E ca şi cum n-ar mai fi”.
Profit de 800.000 euro pe an
Investiţiile lui Opria în jucători sunt minime: „Bani grei nu pot să pierd eu cu un jucător. Când e copil îi iei o pereche de ghete, îl mai trimiţi ici-colo şi-i mai dai un ban să aibă de cheltuială. Cu un jucător poţi să cheltuieşti în jur de 5.000 euro până pleacă la o echipă bună. Atunci, dintr-un singur transfer îţi scoţi banii băgaţi în toţi ceilalţi”. Ca să obţină cel mai bun salariu şi condiţii contractuale pentru un jucător de ligă A, Cristea Opria negociază uneori şi cu zece cluburi în paralel. Când e pe cale să semneze un contract, impresarul are obiceiul de a-l citi de două ori: „Sunt capcane pentru jucător şi impresar. Dacă faci stiluri de contracte precum cele de la Poli Timişoara şi nu înţelegi clauzele ce ţi le bagă acolo, aproape că joci degeaba sau intri la puşcărie. Aşa a fost cu transferul lui Torje de la Poli la Dinamo, când au venit cu avionul la Arad după jucător. Cluburile se înţeleseseră între ele, dar fiindcă mie nu mi-au convenit clauzele, am rupt toate actele şi am plecat acasă. M-au chemat înapoi şi după 13 ore de negocieri au fost de acord să schimbe clauzele cu care nu eram de acord”. De regulă, 10% din salariul jucătorului ajung la impresarul care-l reprezintă. La asta se adaugă în unele cazuri un procentaj ce ajunge şi la 20% din costul transferului de la un club la celălalt. Per total, într-un an cu 4-5 transferuri de fotbalişti valoroşi, impresarul timişorean câştigă între 400.000 şi 800.000 euro. După fiecare transfer important, Opria ştie să-şi răsplătească colaboratorii: „La observatorii şi prietenii pe care-i am în alte oraşe le dau eu comisioane de la mine, aşa, câte 5.000-10.000 euro, dacă mi-au semnalat vreun jucător bun şi l-am dus unde-a trebuit”.
Viaţă de scouter
Aproape în fiecare weekend Cristea Opria face naveta cu Mercedesul tunat între diverse orăşele de provincie, unde se înfruntă echipe anonime din ligile 3 şi 4, în căutarea de talente fotbalistice în stadiu incipient. Ca să-şi îndulcească singurătatea călătoriilor, încearcă să recreeze ceva din atmosfera de acasă: „Să nu crezi că mă duc să mă cazez pe la periferia oraşelor. Merg şi-mi iau cameră la cel mai de lux hotel sau caut cel mai scump restaurant. Doar cu deplasările nu scap nicicum sub 1.000 euro săptămânal”. Când ajunge la Bucureşti pentru vreun meci din campionat sau al echipei naţionale, trage „la Mitică Dragomir, la Cristal Palace, la Radisson sau la Marriott” şi are agenda plină cu întâlniri „de fotbal” timp de două zile înainte şi două după.
Dacă cumva în meciul respectiv evoluează şi vreunul dintre jucătorii lui, Opria invită la meci observatori ai unor echipe din străinătate: „«Eşti invitatul meu. Poţi să vizionezi meciul cu jucătorul cutare». De obicei, cine vine la mine nu prea bagă mâna-n buzunar, aia e lege. Îi aştept la aeroport, le fac rost de bilete, le fac tot protocolul care le trebuie. La o astfel de vizită nu cheltuiesc sume importante, 5.000-6.000 euro, ce-i aia?”. Pentru întâlnirile oficiale, Cristea Opria schimbă inclusiv maşina: „Rolls-Royce-ul îl folosesc rar. L-am scos din garaj când au venit la Timişoara Giovanni, Mitică Dragomir, Borcea şi i-am plimbat cu el sau când vine vreun scouter din afară şi-l aştept cu Rolls-ul la aeroport”. Se aude fluierul final în meciul de juniori de pe stadionul din localitatea Ovidiu, judeţul Constanţa. Pantofii negri de catifea părăsesc tribuna cu paşi rari, călcând atenţi printre coji de seminţe şi scuipaţi. Se urcă în bolidul Mercedes, portiera se închide cu un sunet înfundat, geamul alunecă în jos şi dinăuntru iese o voce: „Sunt cam grăbit să ajung acasă, la Timişoara. Poimâine dimineaţă trebuie să fiu la Milano, ca să discut cu Inter transferul lui Daminuţă (n.r. – fotbalistul Cristi Daminuţă, în vârstă de 19 ani)”. Bolidul o ia din loc, petrecut de privirile unei găşti de copii cu tricouri „Ronaldo”, „Steaua”… Unul dintre ei întreabă admirativ: „E din aur, mă? E din aur?”.
O bază de date cu 77.000 de fotbalişti
Tradiţional, scouterii sunt foşti jucători de calibru, antrenori sau şefi de cluburi cu o vastă reţea de contacte în lumea fotbalului, care, după retragerea din activitate, vor să rămână oarecum „în joc”, reprofilându-se pe descoperirea de talen-te fotbalistice în stadiu incipient.
În ultimii ani, în breaslă au pătruns şi „outsideri” pasionaţi de tehnologie şi fotbal, care profită de avantajele erei digitale. Pe lângă faptul că nu ratează niciodată meciurile din sezon, ei urmăresc sute de ore de înregistrări video cu meciuri, analizând tehnica de joc a fotbaliştilor. Ei culeg date inclusiv despre comportamentul unui fotbalist care li se pare „interesant” după intrarea la vestiar, prin intervievarea colegilor de echipă şi a antrenorilor.
Impresarii au armate de scouteri. La fel şi cluburile de fotbal. Ca idee, Gwyn Williams, scouterul-şef de la Chelsea Londra, avea o bază de date cu informaţii despre 77.000 de fotbalişti din întreaga lume.
În România sunt 30 de impresari de fotbal, unii dintre ei având angajaţi şi câte 50 de scouteri.
