Românca Mona Thwany, soţia celui care s-a aruncat în aer pe străzile din Stockholm în decembrie anul trecut, vorbeşte într-o scrisoare trimisă în exclusivitate ziarului România Liberă despre stigmatul de „soţie de terorist sinucigaş„.
„Fără a spune măcar un cuvânt, am fost etichetată drept ‘fundamentalistă’, ‘extremistă’ sau chiar ‘spălată pe creier'”, spune Mona Thwany în scrisoarea trimisă „României libere”, la aproape trei luni de la atentatul sinucigaş din Stockholm, al cărei autor a fost chiar soţul ei.
Pe 11 decembrie 2010, Taimour Abdulwahab al Abdaly a detonat explozibilul pe care îl avea asupra sa pe o stradă aglomerată din capitala suedeză. El a murit, iar oameni nevinovaţi au fost răniţi. Potrivit poliţiei suedeze, Taimour ar fi plănuit să ucidă un număr mare de persoane, dar a eşuat pentru că a detonat explozibilul prea devreme.
„Allah este singurul care are dreptul să mă judece”
În cele aproape trei luni care s-au scurs, văduva Mona Thwany nu a făcut nici o declaraţie presei din România. Acum, în scrisoarea în limba română transmisă RL, femeia respinge acuzaţiile că l-ar fi radicalizat pe Taimour: „Nu am ştiut niciodatǎ cǎ el, de fapt, ducea o viaţă dublă. Taimour este unicul responsabil pentru faptele sale, aşa cum eu răspund de faptele mele. Allah este singurul care are dreptul să mă judece”. Mona Thwany mai povesteşte care au fost motivele pentru care a trecut de la „tânăra purtând haine strânse pe corp, ochii creionaţi cu eyeliner şi buze roşii”, la femeia care îşi arată numai faţa şi mâinile prin vălul islamic: „Vălul islamic a fost strict o decizie făcută de mine şi pentru mine!”.
„Prinţesa” din Bolintin
Mona, al cărei nume arab este Umm Amira („Prinţesa”), s-a născut în 1982 la Bucureşti, dintr-o mamă româncă – Mihaela Nedelcovici, şi un tată irakian – Ali Abdul Thwany. Când Mona era doar o adolescentă, familia ei s-a mutat la Stockholm, unde tatăl, arhitect format în România, găsise de lucru. Mona şi-a petrecut multe dintre vacanţele de vară în casa bunicilor materni, din Bolintin de Vale, judeţul Giurgiu. A trăit apoi în Marea Britanie, unde s-a căsătorit şi a făcut trei copii cu Taimour Abdulwahab al Abdaly, un cetăţean suedez de origine irakiană.
Bunicii din Bolintin ai fetei, intervievaţi de România Liberă în decembrie anul trecut, se arătau îngrijoraţi de povara de pe umerii nepoatei lor.
„Mona a rămas singură cu trei copii şi cu un stigmat îngrozitor!”, spunea bunica fetei, Elena Nedelcovici, doar o săptămână după atentatul din Stockholm şi la doar o zi după ce ziarul britanic Daily Mail o declara pe Mona „autorul moral” al atentatului. Publicaţia o cita chiar pe Elena Nedelcovici, care a negat ulterior că ar fi indicat-o pe Mona drept cea care l-a radicalizat pe Taimour.
O scrisoare de la Mona Thwany – „Mândră de originea mea”
„Am fost abordată de o jurnalistă din România în cerinţa de a participa la un interviu despre originea mea română. Sincer să spun, la început nu prea am dorit a mai avea nimic de-a face cu presa şi cred că tot ceea ce aveam de spus despre cazul soţului meu Taimour Abdulwahab, a fost deja spus în interviul de circa 50 de minute purtat cu jurnalista Yvonne Ridley.
Am hotărât totuşi să profit de această oportunitate pentru a clarifica toate minciunile ce au fost lansate la adresa mea, în mod special cele scrise în presa româneascǎ.
Am dorit să mă exprim utilizând propriile mele cuvinte, fǎrǎ interviuri, fǎrǎ selecţii sau interpretǎri greşite. Pur şi simplu propriile mele cuvinte. Aş avea multe de spus familiei mele din România şi tuturor românilor în general. Tot ce aş vrea să vă cer este să citiţi ceea ce am şi eu de spus după care puteţi trage propriile concluzii.
Fǎrǎ a spune mǎcar un cuvânt am fost etichetată drept „soţie de terorist sinucigaş”, „fundamentalistǎ”, „extremistă” sau chiar „spǎlatǎ pe creier”. Cea mai mare minciunǎ spusǎ despre mine a fost cǎ eu sunt cea care l-a influenţat, radicalizat, dupǎ cum scriau ziarele, pe Taimour în acţiunile sale. Alţii m-au numit chiar naivă pentru cǎ nu am ştiut ceea ce soţul meu plǎnuia de fapt.
Câţi dintre noi ştiu însă ce se întâmplǎ de fapt? Mă refer aici în special la mamele care muncesc şi care trebuie să se ocupe în paralel zilnic şi de creşterea copiilor, în cazul meu lansarea şi dezvoltarea unei afaceri. Aceasta este realitatea mea şi, pe lângă toate acestea, eu aveam încredere în soţul meu. Nu am ştiut niciodatǎ cǎ el, de fapt, ducea o viaţă dublă. Taimour este unicul responsabil pentru faptele sale aşa cum eu răspund de faptele mele. Allah (Dumnezeu Atotputernic în arabă) este singurul care are dreptul să mă judece şi doar El ştie ce este în sufletul meu.
Originea mea românǎ
Revenind însă la originea mea românǎ, am fost adusă pe lume în Bucureşti, în toamna anului 1982, de către o frumoasă şi talentată mamă, o mamă care toată viaţa a căutat doar bunăstarea familiei ei şi căreia îi voi fi etern recunoscătoare!
Tatăl meu Ali, cunoscut şi ca Abdul, este un arhitect irakian de o inteligenţă impresionantă, deţinător al unui doctorat obţinut în România în 1999.
Tată, ştiu că avem opinii diferite şi că ducem fiecare cu totul alt stil de viaţǎ, însă mi se pare total inadecvat să începem acum a ne aduce unul altuia comentarii peiorative. Dar cum tu ai decis să faci toate acestea în mod public, nu am avut de ales decât să rǎspund la fel. Răspunsul meu la cele afirmate de tine este că da, ai dreptate, nu am ştiut niciodată nimic despre ceea ce plănuia soţul meu de fapt, dar te-aş ruga să încetezi să mă mai numeşti „spălată pe creier” şi să înţelegi că tot ceea ce am făcut a fost numai din proprie iniţiativă. Dintre toţi oamenii din lume, tu eşti cel mai îndreptăţit să ştii asta, tu fiind cel care m-a crescut ca pe o femeie liberǎ şi independentǎ.
În timpul studiilor sale în arhitecturǎ, în România, tatǎl meu a întâlnit-o pe Mihaela, cea care urma să-mi devină mai apoi mamă. S-au îndrǎgostit şi s-au cǎsǎtorit şi, chiar şi acum, după 30 de ani de căsnicie, trei copii si cinci nepoţi, dragostea dintre ei doi este la fel de puternică.
Pǎrinţii noştri ne-au crescut în spiritul musulman iar mama mea chiar s-a convertit la Islam pe la mijlocul anilor ’80. A luat aceasta decizie din proprie iniţiativă, tatăl meu nu a forţat-o sau manipulat-o vreodată în luarea acestei hotărâri. El este primul care poate argumenta că decizia mamei mele a fost luată de bunăvoie, într-un mod absolut liber, în acelaşi mod în care şi eu mi-am redescoperit credinţa. Mama nu a purtat niciodată vălul islamic, însă rămâne mereu prezentă în rugăciunile mele în speranţa că într-o zi va şi practica această religie atât de iubită de mai mult de un miliard de oameni în lume.
Hijab – vǎlul Islamic
Ştiu că poate nu vin cu nimic nou spunând toate acestea, dar reprezintă un fapt important! Milioane de oameni au ales Islamul ca religie şi ca şi mod de viaţă,din America şi Europa în Orientul Mijlociu şi Asia, ajungând chiar şi până în China sau Australia.
Sunt aproximativ 1,6 miliarde de musulmani în lume iar arabii reprezintă numai un procent de 20 la sută dintre aceştia. Indonezia găzduieşte cea mai larga comunitate de musulmani din lume, cu circa 200 milioane de practicanţi.
Bunicule, ca şi profesor de istorie şi geografie, cu siguranţă că ştii toate acestea! Şi totuşi atunci când am început sǎ mǎ îmbrac „ca o araboaică”, cum spui tu, nu prea ai ţinut cont de toate aceste fapte. Cu siguranţă ştiţi, ca şi mine, că milioane de femei din lumea întreagă nu ne îmbrǎcǎm „ca arǎboaicele” şi cǎ hijab-ul, vǎlul Islamic (burka fiind folosit în particular de femeile afgane), nu este folosit numai de cǎtre femeile arabe, ci reprezintǎ un aspect al religiei Islamice, religie ce eu AM ALES sǎ o urmez.
Înţeleg cǎ poate i-am şocat pe unii cu schimbarea mea dramatică de la tânăra purtând haine strânse pe corp, ochii creionaţi cu eyeliner şi buze roşii, la femeia mult mai modestă care arată numai faţa si mâinile, cu haine largi ce nu lasă să se întrevadă formele şi capul acoperit cu vălul Islamic. Trebuie să insist aici, toate acestea ÎN PUBLIC. Apropo, însă, ÎN PRIVAT, am grijă să mă îmbrac mereu frumos şi elegant şi încă iubesc eyeliner-ul meu negru.
La ultima mea vizitǎ în România, în vara anului 2006, am fǎcut tot ce mi-a stat în putinţǎ sǎ le explic rudelor mele de acolo de ce am adoptat această ţinutǎ chiar dacǎ nu mi-am practicat credinţa pânǎ în 2003. Nu m-am convertit la Islam în 2001 aşa cum s-a spus pentru că am fost musulmană dintotdeauna şi eram de fapt necăsătorită pe când eram încǎ studentǎ în U.K. Nu am fost niciodată obligată de către tatăl sau soţul meu să adopt ţinuta musulmană, toate acestea nu mă reprezintă. Vălul islamic a fost strict o decizie făcută de mine şi pentru mine!
Am propria mea libertate de decizie şi, studiind religia din care făceam deja parte fără însă a o practica, am luat hotarârea de a adopta vălul islamic ca şi comandă divină venită din partea Creatorului nostru Allah, în Coran, Cartea Sfântă a Musulmanilor.
Contrar celor mai comune convingeri, vălul reprezintă o parte a credinţei Islamice care are menirea de a da demnitate femeilor împotriva subjugării şi punerii la dispoziţia bărbaţilor. În Islam femeia nu este folosită ca şi obiect pus la dispoziţia poftelor bărbaţilor pentru a avea valoare.
V-aţi întrebat vreodatǎ de ce mult iubita şi respectata noastrǎ Fecioara Maria, Mama lui Isus, este mereu descrisǎ ca şi o femeie modestǎ şi purǎ şi în toate imaginile apare acoperitǎ de un vǎl (hijab)? Întrebarea majorǎ ar trebui sa fie nu de ce femeile musulmane poartǎ vǎlul, ci mai degrabǎ de ce multe femei care spun că o iubesc pe Fecioara Maria nu îl poartǎ?!
Jocul mass-mediei
Unele dintre aspectele cele mai relevante venite din partea mass-media în toatǎ aceastǎ poveste au fost cererile şi, uneori, chiar „insistenţele” de a-mi scoate vălul pentru a obţine poze mult mai reuşite.
Motivul era că aş fi avut o faţă „frumoasǎ” şi cǎ cititorilor le-ar fi plăcut să vadă cum arăt. Cu siguranţă, a fi judecat în funcţie de ceea ce spui şi de felul cum gândeşti, faţă de a lăsa o impresie numai după modul cum arăţi, mi se pare, de departe, mult mai raţional. Însă nu şi acestui redactor care spera doar ca eu să arăt mai mult pentru ca el să vândă mai multe ziare. Prin toate afirmaţiile mele, am încercat să fac clar faptul că nu sunt un produs pregătit pentru a fi exploatat de către media, ci o persoană integră cu stimă de sine.
Probabil că nu au luat în considerare şi faptul că, publicând poze cu mine şi cu copiii mei în ziare şi reviste, sunt expusă direct riscului atacurilor din ură şi chiar crimelor obişnuite. Aş vrea să ştiţi că dreptul de autor asupra acestor poze (date în mod deliberat sau sub presiune, nu mai contează acum) îmi aparţine. Prin urmare, doresc să cer mass-mediei să înceteze a le mai publica nu doar dintr-un aspect legal, ci şi dintr-un aspect privind siguranţa. Trebuie sǎ-mi protejez copiii!
Bolintin Vale
Ceea ce mǎ frapeazǎ cel mai mult este cǎ, în timpul scurtei mele şederi în Bolintin Vale în vara anului 2006, în intimitatea casei şi frumoasei grǎdini a bunicilor eram aceeaşi fată obişnuitǎ îmbrǎcatǎ în blugi şi tricou. Diferenţa era că m-aş fi acoperit doar în eventualitatea vizitei unor bărbaţi străini, însă nu şi în faţa femeilor sau a rudelor de sex masculin, cum era de exemplu bunicul meu.
În Islam avem momentul şi timpul potrivit pentru toate. Există momente de rugăciune şi în public, în care suntem simpli şi modeşti, dar şi momente de bucurie şi de petrecere, unde este ocazia perfectă de a te face frumoasă şi atractivă. Femeile musulmane nu poartă vălul în continuare şi acasă, unde, în general, se fac frumoase în faţa familiei, a soţului sau a prietenelor.
Au existat, însă, persoane în familie care nu au ezitat a-mi spune: „Nu te mai îmbrăca, dragă, ca o arăboaică! Poarta şi tu haine de oameni civilizaţi!”. Nu este nevoie acum să vorbesc despre istoria civilizaţiei şi, mai ales, cea a civilizaţiei Arabe şi Islamice, care durează de mai bine de o mie de ani, ani în care Europa trecea prin vremuri întunecate.
În plus, am remarcat în acel an în România o imensă diferenţă faţă de U.K. În timp ce în Anglia mă puteam plimba în voie pe străzi, fǎrǎ ca oamenii sǎ se holbeze la mine sau sǎ râdă de mine, în România mă priveau ca venită de pe altă planetă.
Unii parcă m-ar fi întrebat în şoaptă „Vorbeşti româneşte?” „Da, vorbesc româneşte!”. Sunt româncă şi totuşi oamenii pe stradă m-au privit de parcă tocmai aterizasem de pe altă planetă şi asta numai din cauza felului în care mă îmbrăcam în public!
Invitaţie
Ştiaţi cǎ, potrivit unui articol foarte recent din Daily Express, mii de britanici se convertesc la Islam anual şi că aceasta este religia care se dezvoltă cel mai rapid la ora actuală în lume? Ştiaţi cǎ cele mai des convertite persoane în Anglia sunt femei britanice, libere şi independente, de culoare albă, unele cu părul blond şi ochi albaştri? Cele mai multe dintre ele adoptă şi vǎlul islamic.
Sunt oare aceste toate femei britanice „necivilizate”, „forţate” sau „subjugate” doar pentru modul în care se îmbracă sau pentru că poartă vălul? Un excelent exemplu ar putea fi aici Yvonne Ridley, jurnalista britanică convertitǎ la Islam cu ceva ani în urmă.
Prin urmare, INVIT familia mea şi chiar şi oamenii din România sǎ citeascǎ şi sǎ se documenteze asupra unei religii care este la ora actuală în cea mai rapidă dezvoltare în lume, Islamul. Nu sunteţi obligaţi să credeţi sau să fiţi de acord cu ce spune, nu trebuie să-l adoptaţi ca şi mod de viaţă, şi nici măcar nu trebuie să vă placă. Tot ce ar trebui este sǎ aveţi nişte cunoştinţe de bază despre aceastǎ religie!
Ştiaţi cǎ printre voi trǎiesc circa 70.000 de musulmani, cei mai mulţi în regiunea Dobrogea? Sunt ei trataţi la fel cum am fost eu tratatǎ la ultima mea vizitǎ în România? Sunt români, ca şi voi, respiraţi acelaşi aer şi împărţiţi aceeaşi hrană, vorbiţi aceeaşi limbă şi chiar arată ca şi voi. Da, trăiesc printre voi!
De altfel, una dintre prietenele mele cele mai apropiate în U.K. este o româncă, provenită din părinţi români din Moldova, care a decis de bunăvoie să se convertească la Islam.
Vă amintesc, deasemenea, că sunt peste 80 de moschee în România. De ce nu le faceţi o vizită sau mǎcar răsfoiţi o traducere în româneşte a Coranului? Mergeţi direct la sursǎ dacǎ vreţi sǎ cunoaşteţi mai multe despre această religie şi nu doar ascultaţi toate concepţiile greşite auzite despre ea. Chiar dacă aceastǎ documentare nu vă aduce niciun beneficiu, cu siguranţă că nici nu vă va dăuna!
Bunicii din Romania
Prin urmare, dragii mei bunici, deşi faptul cǎ, dezvăluind viaţa mea personală în media şi arătând poze cu mine, copiii şi familia mea, mi-au adus un detriment imens, eu vă iert.
Da, aveţi iertarea mea, însă trebuie să iau foarte în serios siguranţa copiilor mei, chiar dacă asta poate însemna să rup orice contact cu voi.
Am încercat mereu să ţin legătura cu voi, fie prin telefon sau prin scrisori, trimiţându-vă pozele noastre şi ale copiilor. Suntem rude de sânge, iar religia mea îmi cere să păstrez legătura cu rudele mele indiferent dacă sunt de altă religie. Veţi fi mereu prezenţi în gândurile şi în rugăciunile mele.
Pe de altă parte, nu pot să omit faptul că au existat însă şi alte persoane în familia mea din România care m-au susţinut necondiţionat în toate deciziile mele spunându-mi „fă doar ceea ce te face fericită!”.
Aceste persoane ştiu, chiar dacă nu aparţinem aceleeaşi religii, că Islamul mă face fericită şi că îmi aduce o imensă împlinire sufletească. Trăiesc în speranţa ca, într-o zi, copiii noştri să se poată juca împreună, aşa cum o făceam şi noi cu ani în urmă şi să aveţi ocazia de a le cunoaşte pe micuţele mele prinţese şi pe Usama, micuţul meu leu! Usama este, după părerea mea, un nume foarte frumos, fiind purtat de mii de oameni în Orientul Mijlociu. Şi, pentru a face lucrurile şi mai clare pentru toată lumea ,Usama provine din arabă , iar, în traducere, are semnificaţia de leu!
Sunt mândră că sunt româncă
Să trecem însă acum la principala întrebare. Ce simt cu privire la originea mea română? Voi încerca să vă răspund la această întrebare în cele ce urmează.
Sunt MÂNDRǍ că sunt româncă! Da, sunt mândră că sunt româncă la fel de mult cum sunt mândră să fiu irakiană.
Din păcate însă, nu pot spune că m-am simţit vreodată româncă în România.
Ca să descopăr acum, cu surprindere şi oarece amuzament, că, în sfârşit, după 28 de ani, sunt considerată româncă, şi asta de către presă!
Încă de pe vremea când eram doar un copil am fost strigată „arăboaica”, cu toate că vorbeam puţin româneşte şi mă comportam exact ca şi ceilalţi copii şi chiar mâncam tradiţionalele preparate româneşti „sarmale” ori „ciorbǎ de perişoare” sau sǎ nu uitǎm de delicioasele „chiftele” sau „zacusca” bunicii.
Mai mult chiar, atunci când am fost nevoită să merg la Ambasada României din Londra, am fost privită cu uimire din cap până-n picioare, atent examinată de către staff-ul consular din Marea Britanie care m-au întrebat cu îndoialǎ în glas : „Eşti româncǎ?”. „Da,sunt româncă” a fost răspunsul meu, chiar dacă ştiam că nu m-au crezut.
Nu vreau să mă înţelegeţi greşit, nici irakianǎ nu am fost fǎcutǎ sǎ mǎ simt vreodatǎ , în special din cauza faptului cǎ nu am trǎit niciodatǎ în Irak. De cele mai multe ori mi se răspundea „Da,dar …mama ta este românca.” Rămân însă cu speranţa ca, într-o zi, să pot vizita Irakul, ţara de origine a tatǎlui meu, şi ţara mea.
Sunt mândrǎ, şi aş vrea să nu fie confundat cu aroganţă, de originele mele şi de faptul că fac parte dintr-o lume multiculturală ca cea în care trăim astăzi, însă mai întâi şi mai presus de toate sunt MUSULMANĂ. Islamul este o religie pentru toţi, fără a ţine cont de ţară sau de etnie, de felul cum arăţi sau de culoarea pielii şi nici de statutul economic. Sunt mândră să fiu musulmană pentru că Islamul m-a acceptat NECONDIŢIONAT.
Îi datorez toate acestea lui Allah, Creatorul meu, cel fără de care nu aş fi fost persoana care sunt astăzi.
O încercare grea
Pe final aş dori sǎ mulţumesc câtorva rude şi prieteni pentru ajutorul oferit şi să transmit în acelaşi timp câtorva cunoştinţe şi persoane din familie că dacă nu vreţi sǎ mǎ ajutaţi în încercarea grea prin care trec, vǎ înţeleg perfect. Vǎ rog doar, nu faceţi lucrurile mai dificile decât deja sunt. Vǎ rog, de asemenea, sǎ nu mai credeţi tot ceea ce se scrie în presǎ.
Personal, aş fi preferat sǎ port aceastǎ conversaţie în privat cu familia şi prietenii apropiaţi, dar, cum ei au ales să facă din această problemă, o problemă publică, am fost nevoită să răspund în acelaşi mod.
Sper că acum, după ce v-am împǎrtǎşit toate acestea, lucrurile să fie mult mai clare.
Drept să spun, felul în care mă numesc oamenii acum nu mai are, pentru mine, niciun fel de importanţă. Prioritatea mea sunt atât copiii mei, cât şi bunăstarea lor. Cu ajutorul lui Allah, sper să le pot oferi protecţia necesară şi o viaţă cât mai bună.
Sper ca acum să putem fi lăsaţi să trǎim aceste momente dureroase pentru noi în intimitate. Copiii şi-au pierdut tatăl iar eu mi-am pierdut soţul.
Este o încercare grea pentru noi şi v-aş ruga să ne respectaţi intimitatea şi să ne lăsaţi pacea şi liniştea necesare doliului, inşa’Allah (în voia lui Dumenezeu)!”
Varianta în limba engleză a scrisorii, pe www.monathwany.com.
