Interesul FBI pentru vedete era moştenit de la fondatorul său, J. Edgar Hoover, care era de părere că orice informaţie înseamnă putere. Preşedinţii americani au trecut unul după altul, dar Hoover a rămas, graţie cunoştinţelor sale mediatice şi… dosarelor sale, scrie El Pais, citat de Agerpres.
Astfel, la momentul potrivit, rufele murdare ale lui Frank Sinatra au servit la exercitarea de presiuni asupra fraţilor Kennedy, care le împărtăşea slăbiciunea pentru femei. Odată cu explozia culturii anilor 60, numărul subversivilor a crescut. Nu a trecut neobservat nici Jim Morrison, care ţipa alături de trupa sa The Doors, „vrem lumea şi o vrem acum”. Mulţi îşi făceau doar stagiul în retorica subversivă: Grace Slick, solistul de la Jefferson Airplane s-a prezentat la o cină la Casa Albă, de mână cu activistul Abbie Hoffman, plănuind să toarne puţin LSD în paharul preşedintelui….
Gustul pentru droguri facilitau operaţiunile FBI: cei prinşi cu vreo substanţă interzisă erau trecuţi pe lista „suspecţilor de urmărit”. Obsesia lui Hoover pentru muzica folk avea o oarecare logică. Data din anii 30: asemeni Hollywood-ului, cercurile folk erau infiltrate de bolşevicii de tip nou. Partidul Comunist din SUA urma fidel lozincile lui Stalin, devenind o ţintă pentru FBI chiar înainte de Războiul Rece. Având în vedere că directivele Moscovei aveau ca prioritate conştientizarea minorităţii de culoare, PC a revendicat muzica afro-americană.
Legendarele concerte „From spirituals to swing”, desfăşurate între 1938 şiy 1939, au fost organizate de New Masses, revista culturală a PC. Îşi făcea astfel apariţia John Hammond, producătorul discografic care îndrăznea să dezvăluie că Bessie Smith a murit pentru că nu a primit îngrijiri la un spital de albi din Mississippi. Se juca dur. După ce a refuzat să depună mărturie în faţa Comitetului pentru Activităţi Antiamericane, Pete Seeger s-a trezit cu o condamnare de 10 ani; a fost eliberat în a doua instanţă. Şi elevii săi au fost cercetaţi, de la Joan Baez şi până la Arlo Guthrie.
Alarma a fost dată însă când refractarul Phil Ochs şi-a proclamat speranţa într-o revoluţie care să contopească carsima lui Elvis cu ideologia lui Che Guevara, rol pe care şi l-a atribuit lui însuşi. Prieteni cu toţi a fost în schimb Bob Dylan: comentata lui distanţare de folk-ul de stânga, în 1965, ar fi putut fi un semn de autoconservare; odată deschisă uşa asasinatelor politice, jucarea rolului de „profet al tineretului” făcea din el o ţintă prea vizibilă.
Cazul Watergate a adus şi o condamnare a acţiunilor clandestine: erau scuzate excesele împotriva comuniştilor negri şi răzvrătiţi, dar indignarea a fost generală când „toţi oamenii preşedintelui” au fost prinşi spionând pentru Partidul Democrat. Minuţiosul Comitet Church a fost cel care a dezvăluit rufele murdare ale Counter Intelligence Program, pe care FBI l-a pilotat între 1956 şi 1971, fără a uita de „faptele” CIA în afara ţării.
Dezvăluirea unor dedesubturi care întinau imaginea democraţiei americane a servit pentru a promova Legea Libertăţii Informaţiei care permite accesul la documente confidenţiale. S-a aflat astfel despre „grija” Administraţiei Nixon faţă de John Lennon: FBI a pus la punct o campanie de spionaj şi hărţuire, fiind convins că fostul Beatles conducea activităţi revoluţionare şi că trebuia expulzat din SUA. Nu era la mijloc vreo xenofobie: el l-a hărţuit la fel şi pe compozitorul-dirijor Leonard Bernstein.
Însă astfel de tactici nu aparţineau exclusiv Washingtonului. În „Rock & servizi segreti”, Franzinelli aminteşte că Fabrizio de André, cunoscut azi ca una din gloriile muzicii italieneşti, a fost supravegheat îndeaproape în anii 70: poliţia secretă îl suspecta de cumpărare de terenuri pentru a ascunde membri ai Brigăzilor Roşii! Aparent, nimeni nu a observat când el şi soţia lui au fost răpiţi de bandiţi în Sardinia. Au petrecut patru luni de coşmar până când familia a plătit răscumpărarea.
