O analiză Reuters relevă că, decenii la rând, Franţa a fost în centrul proiectului european care s-a născut după al doilea război mondial şi se întinde astăzi de la coasta atlantică până la Europa de dincolo de Cortina de Fier.
Acum, arată agenţia de presă, diplomaţii europeni se întreabă unde este vocea Franţei în Europa. Prin poziţia sa geografică, Franţa are o perspectivă unică asupra Europei. Este a doua mare economie a Uniunii Europene, după Germania, este una din cele şase state fondatoare ale Comunităţii cărbunelui şi oţelului (CECA, 1951), aflată la originea UE de astăzi, a modelat şi adesea a condus instituţii care au reprezentat UE. Voinţa liderilor francezi şi germani succesivi de a lucra împreună decenii a creat un consens între cei doi foşti inamici, consens care a dirijat Europa prin criză şi schimbare – de la sfârşitul Războiului Rece la reunificarea Germaniei, de la extinderea UE spre Est la introducerea monedei unice europene în 1999.
În majoritatea timpului din ultimii patru ani, în cursul cărora zona euro a fost aproape sfâşiată de criza datoriei, axa franco-germană a judecat şi acţionat veridic, dar în cursul ultimelor şase luni au apărut probleme legate de ceea ce propune Franţa ca idei noi şi cum tratează restul Europei. „Puteţi vedea o prezenţă restrânsă, o dispariţie progresivă a Franţei în ce priveşte problemele care implică programul economic“, arată Fredrik Erixson, directorul Centrului European de Economie Politică Internaţională, un think tank din Bruxelles. Iar diplomaţii europeni dintr-un larg număr de state membre vorbesc, sub acoperirea anonimatului, de o „tocire“. „Nu mai auziţi vocea Franţei“, declară un diplomat european de rang înalt, aflat în contact cu alte ţări membre ale UE. El a precizat că „este o ţară esenţială şi totuşi pare absentă“ şi a citat exemplul unei lipse de participare franceză susţinută la dezbaterile asupra modului de întărirea a uniunii economice şi monetare. „Nu este doar straniu, ci şi îngrijorător. Toată lumea este la curent cu problema şi există temeri la mai multe niveluri.“
Pierderea influenţei
Chiar Franţa acceptă că ceva nu merge. Premierul Jean-Marc Ayrault declara în Parlament că a venit vremea ca ţara şi el însuşi să se reafirme asupra „a ceea ce contează în Europa şi că poate redescoperi rolul de leadership pe care l-a pierdut“. Diplomaţii, funcţionarii şi analiştii intervievaţi de Reuters au oferit o serie de teorii privind refluxul influenţei franceze – de la stilul de schimbare după ce consensualul François Hollande a luat locul combativului Nicolas Sarkozy la faptul că englezii au surclasat franceza ca limbă folosită la Bruxelles. Se admite că una din rădăcinile problemei rezidă în incapacitatea Franţei de astăzi de a urma exemplul Germaniei în reforma economiei sale, iar lipsa competitivităţii a slăbit capacitatea ţării de a-şi proiecta influenţa la Bruxelles. Preşedintele Hollande insistă ca debutul reformelor să fie ca un acord cu sindicatele pentru relaxarea dreptului muncii şi subliniază că a reuşit deja să reducă deficitul public al Franţei raportat la nivelul din epoca Sarkozy. Dar criticii susţin că ritmul reformelor nu este rapid, mai ales în ce priveşte reforma pensiilor şi revizuirea unei economii centralizate. În februarie, Franţa a recunoscut faţă de partenerii săi europeni ceea ce se ştia de multe luni, anume că nu va fi capabilă să îşi ţină promisiunea de aduce în acest an deficitul la 3% din PIB. În acelaşi timp, creşterea este slabă, iar datoria şi şomajul sunt în ascensiune. Dincolo de economie, Franţa rămâne vocală. În materie de politică externă şi de apărare, intervenţia sa pentru susţinerea luptei contra rebelilor islamişti în Mali şi eforturtile diplomatice pentru a pune capăt conflictului sirian demonstrează, ca membru cu drept de veto în Consiliul de Securitate, că a rămas o voce puternică ce poate avea impact. În acest domeniu, Franţa este ceea ce era acum un deceniu, când a galvanizat rezistenţa europeană la intrarea americană în Irak.
Divergenţe cu Berlinul
Dar problema economică este urgenţa europeană – modul în care vede ieşirea din criza datoriei şi de a ajunge să rivalizeze pe picior de egalitate cu SUA şi în Asia –, or, slăbiciunea economiei Franţei şi a finanţelor publice arată că vocea sa este sufocată. „Dacă nu ai propria casă în ordine, este dificil să-i influenţezi pe alţii“, arată Erixon.
Când François Hollande a venit la putere în luna mai a anului trecut, primul preşedinte
socialist al Franţei după Fran-çois Mitterrand, ales în 1981, un mare număr de persoane din Franţa şi din Europa de Sud s-au aşteptat să acţioneze ca un tampon faţă de presiunea germană în direcţia austerităţii bugetare. Speranţe care au părut confirmate când, spre bucuria Spaniei şi a Italiei, Hollande a folosit prezenţa sa la primul său summit UE pentru a cere ca Uniunea să creeze un pact de creştere menit să amelioreze durerea cauzată de reducerea deficitului. Însă pactul de creştere nu a împiedicat intrarea în recesiune a unei mari părţi a Europei şi Hollande s-a oprit să ralieze un bloc-sud contra cancelarului german, Angela Merkel. „Înţelegem că există decepţie în Sud pe acest subiect, dar nu există nici un motiv să riscăm divizarea Europei“, a declarat o sursă franceză implicată în politica europeană. Alt factor în alegerea lui Hollande de a nu alinia Franţa cu Sudul ar putea fi pieţele financiare. În 2012, când François Hollande şi-a exprimat simpatia faţă de Spania, Italia sau Grecia şi părea gata să reacţioneze faţă de Germania şi alte ţări din Europa de Nord în ce priveşte austeritatea, randamentele obligaţiunilor de referinţă pe 10 ani în Franţa au crescut. În noiembrie, agenţia de rating Moody’s a lipsit datoria Franţei de triplu A, unii au sugerat că ţara risca să fie recategorisită ca o economie din Europa de Sud, ca Spania şi Italia, care ar fi implicat costuri de împrumut mult mai ridicate pe pieţele financiare. Opţiunea lui Hollande de a păstra o distanţă securitară între Franţa şi ţările din Sudul european nu a dus la o mai mare convergenţă de vederi cu Berlinul, relaţia sa cea mai importantă. Când Merkel şi Sarkozy întreţineau relaţii cordiale, puţin conta diferenţa dintre stilurile lor personale. Hollande şi cancelarul german au dificultăţi în a găsi un teren confortabil, lipsa de înţelegere fiind din ce în ce mai evidentă cu ocazia întâlnirilor lor la frecventele summituri UE.
Înaintea reuniunilor europene, Sarkozy, om de activitate concretă şi constant nervos, străbătea Europa în navete diplomatice, apoi se întâlnea cu Merkel la Paris sau Berlin, în ajunul adoptării unei poziţii comune, spre marea iritare a altor lideri europeni. Ritualul destinat Franţei şi Germaniei era mereu în faţa scenei şi a dat impresia că duce la luarea deciziilor. Apoi a fost regizat limbajul celor doi, care au ajuns să fie cunoscuţi ca „Merkozy“, pentru a demonstra solidaritatea franco-germană. Când cei doi soseau la summit, trebuiau să facă un spectacol de amiciţie, se sărutau pe ambii obraji şi afişau un surâs larg. De când Merkel şi Hollande au început recent să se sărute pe obraji, semnele de simpatie sunt rare. „Aşa cum ştiţi, eu şi doamna Merkel nu vedem lucrurile la fel, dar avem aceeaşi sarcină – să ducem Europa înainte, declara Hollande luna trecută, numind relaţia ca „tensions friendly“. Locatarul de la Élysée consideră că reticenţa sa faţă de Berlin este menită să includă cele 25 de state membre UE în procesul decizional. Numai că una din consecinţe este că Berlinul face de acum acorduri de decizie cu alţii.
Sarcina lui Hollande de a face auzită vocea Franţei este cu atât mai dificilă având în vedere divergenţele interne privind politica europeană între ministere şi aliaţi. Ministrul de Finanţe, Moscovici, este un adept al integrării mai profunde a UE, în timp ce ministrul de Externe, Fabius, este considerat ca „păziţi-vă de alte mişcări pentru a risipi suveranitatea“. Fostul ministru pentru Europa din perioada Sarkozy, Bruno Le Maire, arată că vocea Franţei în Europa este în prezent la cel mai scăzut nivel de după 1957.
„Franţa este legată de probleme interne şi nu este interlocutorul puternic pe care îl dorim“, arată Michael Grosse-Broemer, parlamentar care aparţine democrat-creştinilor lui Merkel, adăugând că „nu este problema Berlinului sau a cancelarului“.
Este dificil de prevăzut cum va evolua UE dacă influenţa franceză este pusă în surdină în mod durabil şi Germania este împinsă contra voinţei ei într-un rol de leadership solitar. La Paris nu a trecut neobservat faptul că premierul Marii Britanii şi familia acestuia au fost invitaţi recent să petreacă week-endul cu Merkel la o casă de vacanţă. Potrivit Le Point, acum, cancelarul german încearcă să construiască o poziţie comună cu David Cameron, şi nu cu François Hollande.
Speranţe spulberate
Dacă în urmă cu un an, în seara victoriei sale la prezidenţiale, socialistul François Hollande se declara „mândru că a fost capabil să readucă speranţa“, acum bilanţul este amar, scriu cotidienele franceze. Speranţa a lăsat locul nerăbdării, decepţiei şi, adesea, furiei. Franţa nu a mai avut vreodată atâţia şomeri, se află pe marginea recesiunii, puterea de cumpărare este în bernă şi societatea este departe de a fi „liniştită“, aşa cum dorise Hollande. În acest an, şeful statului a fost silit să renunţe la obiectivul de reducere a deficitelor la 3% din PIB, iar promisiunea de a reduce curba şomajului în următoarele luni nu are şanse de a se îndeplini. Afacerea Cahuzac a adăugat o criză morală la cea economică şi la cea socială. În lipsa rezultatelor, preşedintele bate recorduri de impopularitate în sondaje. În permanenţă plasat în defensivă de actualitate, în special de planurile sociale, executivul nu a reuşit niciodată să pună în valoare vreuna din acţiunile sale sau să dea coerenţă reformelor. Greşelile îi sunt reproşate preşedintelui, el fiind cel care a promis „schimbare“, speranţa fiind alimentată de mai multe „anunţuri-şoc“ – de competitivitate, de simplificare… El nu şi-a asumat în mod clar linia sa social-democrată şi nu a pus capăt francofoniei guvernamentale. La un an de la alegeri, şeful statului este prins între o dreaptă care, deşirată de confruntări interne, mizează pe supralicitare şi o stângă a stângii care strigă trădare. Iar majoritatea este traversată de numeroase dubii.
Într-un text foarte dur contra austerităţii în Europa, Partidul Socialist Francez, la putere, cheamă la o „confruntare democratică“ cu Germania. Liderii socialişti critică Europa conservatoare, această „Europă a rigorii“, şi au înăsprit tonul faţă de cancelarul Angela Merkel. La rândul ei, Germania refuză să fie „faţa inamicului“ desemnat de Franţa. Iar relaţiile dintre Paris şi Berlin sunt glaciare.
Adepţii austerităţii
Cum să aperi stabilitatea în zona euro? Un deputat al CSU bavarez doreşte ca Berlinul să creeze o alianţă cu Olanda, Finlanda şi Luxemburg pentru a apăra „cultura stabilităţii“ în zona euro şi marea perdantă va fi Franţa. Soluţia propusă de Hans Michelbach, şeful grupului CDU-CSU în Comisia de Finanţe a Bundestagului, este crearea unui „club“ al ţărilor cotate cu triplu A în cadrul uniunii economice şi monetare, după cum arată Handelsblatt. Până în prezent, Olanda şi Finlanda au fost susţinători siguri ai poziţiei germane în cadrul zonei euro. Uneori, Haga sau Helsinki au mers puţin mai departe decât Berlinul, de exemplu când premierul olandez, Mark Rutte, a propus în toamna trecută excluderea ţărilor mai puţin disciplinate din zona euro sau când, în 2011, Finlanda a cerut garanţii pentru participarea la primul plan de salvare pentru Grecia. Oficial, Berlinul a prezentat un „front unit“ cu ţările mai slab notate. Michelbach, care invită guvernul federal să „se poziţioneze în favoarea“ acestei cooperări, precizează că alianţa „va fi solidară“ cu ţări ca Franţa sau Italia. Însă crearea unui astfel de „club“ ar fi totodată un act de apărare şi de ruptură. Apărare a ideii de „stabilitate“, altfel spus de asanare bugetară, contra pretenţiilor de „creştere“ ale unor state ca Italia sau Franţa. Prin greutatea lor în economia europeană, prin creditul de care se bucură pe pieţe, ţările cu triplu A ar putea să se coordoneze mai bine şi să-şi impună vederile. Germania, foarte criticată, va fi mai puţin izolată în apărarea austerităţii. Ruptură de politica de cooperare franco-germană ca axă determinantă a politicii europene. Concret, la 50 de ani de la semnarea Tratatului de la Élysée şi în pofida aniversărilor, axa franco-germană nu mai este eficientă. Iar Berlinul ar prefera să se întoarcă spre aliaţi care au poziţii mai apropiate de punctele de vedere germane. Fără îndoială, cancelarul Merkel nu va cădea în capcana creării formale a unui astfel de club, dar, practic, această cooperare întărită este deja în vigoare. Faţă de o Franţă slăbită de situaţia economică, acest club ajunge să impună consolidarea bugetară ca prioritate în Europa, în pofida recesiunii.
