Personaj controversat, dar, totuşi, carismatic, Vladimir Putin este mereu în centrul atenţiei, fie că hrăneşte pui de elan sau tigru cu biberonul, schiază sau practică judo, ori este acuzat (nu de instanţele ruseşti) de corupţie şi obstrucţionarea justiţiei, după care urmează dispariţia suspectă a unui jurnalist sau politician.
Al doilea preşedinte al Rusiei post-URSS, şi protejat al primului, Boris Elţîn, care l-a numit premier şi favorit la succesiune înainte de subita demisie din decembrie 1999, Putin a găsit grea despărţirea, în 2008, de frâiele puterii unei naţiuni cu resurse imense, controlate de puţini oameni, vestita oligarhie născută în mandatele Boris Elţîn. Obişnuit cu sferele înalte ale conducerii celei mai mari ţări din lume, Vladimir Putin controlează Rusia de 12 ani, şi nu dă semne că ar vrea să renunţe prea curând.
Caută Putin europenizarea Rusiei?
Prin tatonările din ultimele luni şi întâlnirile bilaterale cu reprezentanţi europeni, Rusia pare interesată de a muta discuţiile cu Uniunea Europeană de pe palierul politic, pe cel economic, ceea ce ar uşura şi modernizarea economică a federaţiei, una dintre cele mai corupte ţări ale lumii, potrivit Transparency International (locul 154 din 178 în 2010). Uşor de spus, dar greu de făcut, în condiţiile în care Mihail Hodorkovski, patronul gigantului petrolier Iukos şi cel mai bogat om din Rusia, este în continuare la închisoare, acuzat că şi-ar fi furat propriul petrol, ceea ce pune o mare pată pe zona de afaceri şi justiţia ruse, după cum notează The Independent.
Cel mai mare obstacol către deschiderea relaţiei UE-Rusia, notează publicaţia, este chiar Vladimir Putin: cu imaginea sa de dur, duşman al democraţiei care şi-a împins ţara înapoi către restricţiile şi ambiţiile erei sovietice, consolidează teama istorică şi suspiciunile pe care Occidentul le-a avut mereu vizazi de Rusia.
Putin şi poporul rus
În ciuda tuturor acuzelor provenite din presa anti-guvernamentală şi din străinătate, a crizei economice, şomajului şi corupţiei, atentatelor, dezastrelor naturale dar şi a presupuselor averi colosale obţinute din bani publici, cota de popularitate a „ţarului” Putin se menţine extrem de sus în rândul populaţiei.
De unde această discrepanţă între percepţia ruşilor şi a restului lumii? A uitat lumea cine este, sau pur şi simplu nu este interesată?
De la sărăcie la preşedinţie, via plagiat şi securitate
Pentru europeni şi americani, imaginea lui Putin este de nedespărţit de cariera sa în structurile KGB, unde s-a ocupat de contra-informaţii şi de monitorizarea străinilor şi personalului consular, sub acoperirea uniformei de poliţie. Rareori numele lui apare într-un raport extern fără vreo aluzie la activitatea sa de kaghebist, iar acest aspect este văzut ca negativ. Nu şi de ruşi, care au avut un respect deosebit faţă de agenţii KGB în era sovietică, pe care-i considerau bine pregătiţi şi mai demni de respect decât alte uniforme, precum poliţia.
Născut la 7 octombrie 1952, la Leningrad (Sankt Petersburg), Vladimir Putin a avut o copilărie modestă, într-un apartament pe măsură, după cum notează în cartea biografică „Ot Pervogo Litsa” („La persoana întâi”, Editura Economică, 2000). Cartea, o culegere de interviuri cuminţi, în care Putin le serveşte ce vrea jurnaliştilor ruşi, reprezintă parcursul, prezentat subiectiv, de la copilărie la primul mandat de premier. Rodul iubirii unei muncitoare în fabrică şi a unui recrut al marinei URSS, micul Vladimir a avut „privilegiul” de a fi nepotul bucătarului personal al lui Lenin, mai întâi, iar apoi al lui Stalin, Spiridon Putin, ulterior membru al comitetului moscovit al Partidului Comunist, cu care avea să intre în contact şi tânărul său nepot.
Fire agitată, Vladimir Putin a devenit târziu „pionier”, dar a deprins tainele Sambo (arte marţiale ruseşti – tehnică de auto-apărare fără arme) şi Judo încă din gimnaziu, dornic să devină, precum idolii săi de pe marele ecran, spion. Ieşit de pe băncile şcolii a fost refuzat de KGB, care l-a trimis la studii universitare. Avea să se alăture KGB la 23 de ani, chiar după absolvirea secţiei Drept internaţional a facultăţii de drept de la Universitatea din Leningrad. Tot la universitate devine membru al partidului unic, calitate pe care a păstrat-o până la dizolvarea acestuia, în decembrie 1991. Lucrarea sa de disertaţie a fost suspectă de plagiat în 1997, doi profesori americani susţinând că Putin a copiat 20 de pagini dintr-o lucrare de-a lor. Se pare că acesta ar fi folosit ca bibliografie o carte tradusă de KGB din literatura străină, care nu respecta toate regulile citării. Putin a fost absolvit de orice vină.
Omul sau profesia? Aceasta este întrebarea
„Dacă ai făcut odată, faci şi a doua oară” s-ar traduce ca „odată KGB-ist, mereu KGB-ist.” Cât de valabil este însă acest argument în cazul lui Vladimir Putin? După 16 ani de activitate în cadrul serviciului, dintre care ultimii în Germania de Est, Putin nu s-a apropiat niciodată de vârful ierarhiei şi nici nu părea să aibă drumul bătut în această direcţie. Ofiţerul de carieră a făcut însă un gest neaşteptat, când, după căderea Zidului Berlinului, şi cu puţin timp înainte de dispariţia URSS, a demisionat din KGB şi i s-a alăturat lui Anatoli Sobchak, primarul Sankt-Petersburgului şi unul dintre cei mai acerbi lideri anti-KGB. Speculaţiile cum că această manevră ar fi parte a unei ample operaţiuni sub acoperire nu au întârziat să apară, însă nu au fost niciodată dovedite. Pe principiul prezumţiei de nevinovăţie, putem asuma că Vladimir Putin, un om care trebuia să-şi întreţină familia, a înţeles că, KGB-ul nu mai oferea perspective. Totuşi, este uşor de înţeles de ce trecerea bruscă dintr-o extremă în alta a fost privită cu suspiciune.
Majoritatea ruşilor nu-l văd pe Putin ca un fost KGB-ist, adaugă The Independent, iar cei care-l văd, nu consideră acest aspect negativ. Este văzut mai degrabă ca un preşedinte curajos care a adus ordine în haosul lăsat de Boris Elţîn, s-a asigurat că salariile sunt plătite şi a fost şef peste cea mai mare creştere a nivelului de trai din istoria Rusiei. Dacă lucrurile nu strălucesc în Rusia de astăzi, nu este vina lui Putin, ci a economiei, afectate de criză, cred ruşii. Majoritatea acestora îl plac pe premier, nu doar pentru că îl consideră puternic şi de neînduplecat de către străinii aroganţi, ci şi pentru că reacţionează cum o face, uneori grosolan şi neaşteptat. Totodată, acceptă că după 30 de ani de schimbări şi imprevizibilitate, preşedinţia sa a adus o perioadă de repaus binevenită.
Omul Vladimir Putin, sau ceea ce pozează a fi, rezonează cu mulţi dintre ruşii, ca şi el, produse şi supravieţuitori în timpul unori mari schimbări, care împărtăşesc idealuri asemănătoare. Nu e de mirare în aceste condiţii, că aventura trans-siberiană cu Lada, în vara lui 2010, căutarea tigrului siberian, plimbările la bustul gol prin sălbăticie sunt văzute cu ochi buni, chiar admirativi, de majoritatea ruşilor.
Lista de acuzaţii aduse lui Putin. Balanţa ruşilor
Lucrurile grave care se leagă de numele lui Vladimir Putin au umplut sute de pagini ale ziarelor din întreaga lume şi pot fi rezumate pe scurt astfel: se spune că a reaprins conflictul cu cecenii pentru a-i pedepsi şi a arăta lumii cine este şeful Rusiei. Reformele democratice şi de drepturile omului introduse de Boris Elţîn au fost reduse vizibil de succesorul său: televiziuni independente au fost închise, acţiunile unor organizaţii neguvernamentale, interzise, manifestaţii pro-democratice au fost scoase în afara legii. Guvernatorii locali nu mai sunt aleşi direct de popor, parte a planului lui Putin de a concentra puterea în propriile mâini.
Nu a acceptat niciun fel de opoziţie faţă de planurile sale personale, motiv pentru care oligarhul Mihail Hodorkovski este la închisoare. A autorizat căutarea şi uciderea inamicilor din străinătate, cazul cel mai cunoscut fiind cel de otrăvire a lui Alexander Litvinenko, la Londra. Pentru a recăpăta influenţa în zona fostelor republici sovietice, Putin a iniţiat un război al nervilor cu Ucraina, folosind una dintre cele mai importante arme ale Rusiei: gazul. Totodată, a invadat Georgia în 2009, generând reacţii ostile din partea Occidentului. Pe scurt: un lider în spirit sovietic, potrivit cotidianului britanic, care-şi doreşte revenirea la Războiul Rece.
Cine are dreptate
Există puncte în care acţiunile lui Putin pot fi înţelese şi acceptate, chiar dacă viziunile occidentale diferă de cea rusească: dacă prima parte vede Cecenia ca o naţiune ce presează pentru obţinerea drepturilor de la inamicul imperial, ruşii o consideră o pacoste periculoasă, ce poate fi rezolvată doar în interiorul Rusiei. Oligarhii, pe care îi putem compara, uşor forţat, cu baronii locali din românia, sau chiar moguli, sunt o categorie extrem de nepopulară, fără ca Putin să fi făcut vreun efort în acest sens. Ideea că Hodorkovski ar avea vreo şansă în faţa lui Putin, în cazul unor alegeri libere şi corecte, este ridicolă. Şi dacă specialiştii occidentali laudă era glorioasă de libertate şi reforme din mandatele Elţîn, ruşii îşi amintesc de mizeria şi haosul material în care ţara a fost umilită de conducătorul amator de licori bahice. Putin a fost văzut ca restauratorul demnităţii naţionale.
Nici conflictele cu Ucraina ori Georgia nu sunt lipsite de argumente favorabile Rusiei: Ucraina nu şi-a plătit la timp datoriile contractuale, în timp ce Georgia a atacat republica Oseţia de Sud. Felul în care Putin a decis să rezolve conflictele este o reminiscenţă a fostului regim sovietic. Ruşii l-au lăudat însă pentru că a apărat interesele vitale ale naţiunii.
Ce nu i se poate ierta lui Putin
Lipsa ori reducerea semnificativă a libertăţilor şi drepturilor omului este un abuz ce poate fi bifat în CV-ul liderului rus. Chiar dacă uciderea unor jurnalişti sau opozanţi politici nu i se poate imputa, Putin are partea lui de vină prin crearea climatului care a permis asemenea acte.
Foamea lui pentru putere se poate traduce prin faptul că a moştenit o situaţie în care administraţia de orice fel se fragmenta. Încercarea lui de centralizare a fost interpretată ca o tentativă de acaparare a puterii. În apărarea lui Putin vine chiar gestul său de la finalul celui de-al doilea mandat, când a respins propunerea parlamentului de amendare a constituţiei, astfel încât să poată fi preşedinte şi pentru un al treilea mandatconsecutiv. Puţini contestă faptul că noul preşedinte, Dmitri Medvedev, este condus de Putin, dar influenţa sa pare din ce în ce mai mică.
De altfel el nu şi-a manifestat dorinţa de a candida pentru un nou mandat de preşedinte, anul viitor, deşi ar putea, semn că este satisfăcut de prerogativele şi puterile funcţiei de premier.
