În cazul unui atac nuclear asupra Israelului, există o soluţie deja pregătită de decenii şi adusă la zi cu regularitate – opţiunea Samson. În prezent, în faţa ameninţării iraniene, dispozitivul de ripostă se numeşte Proiectul Daniel şi este conceput de specialiştii Ministerului israelian al Apărării.
Potrivit unor surse israeliene citate de Sunday Times, Israelul a încheiat încă de acum câţiva ani repetiţiile privind o lovitură preventivă contra Iranului şi nu va permite în nici un caz ca reactoarele iraniene să atingă nivelul critic. În cel mai rău caz, „dacă eforturile internaţionale eşuează, suntem încrezători că vom putea demola dintr-o lovitură aspiraţiile nucleare ale regimului ayatollahilor”. Cert este că astăzi puterea nucleară israeliană, civilă sau militară, induce mai multă teamă decât cea nucleară şi necontrolată a Pakistanului, Iranului şi Coreii de Nord.
Ameninţării războiului civil în Siria i se adaugă probabilitatea din ce în ce mai precizată a unei lovituri israeliene contra instalaţiilor nucleare ale Iranului. De la întrevederea la Casa Albă dintre preşedintele american Barack Obama şi premierul israelian Benjamin Netanyahu, această noutatea a devenit aproape certitudine. Desigur, Netanyahu nu a obţinut o cooperare militară israeliano-americană totală în favoarea intervenţiilor contra siturilor nucleare iraniene ştiind că americanii sunt sătui de războaiele din Afganistan şi Irak. Dar, având susţinerea unor aliaţi puternici de care dispun în societatea americană, israelienii au reuşit să obţină undă verde, adică dreptul israelienilor de a decide singuri oportunitatea şi data intervenţiei lor.
Realitatea este că deţinerea de către Iran a unui arsenal nuclear produce o panică mult mai mare decât cea produsă de conceptul lor de a face din Islam o ideologie exportabilă care poate fi impusă în exterior. Un concept care produce temeri în rândul arabilor din Arabia Saudită şi Emirate. Dar, Teheranul şi-a însoţit mesianismul ideologic cu voinţa de a „şterge Israelul de pe harta lumii”, aşa cum profera preşedintele iranian, Mahmoud Ahmadinejad, astăzi în pierdere de putere. Este lesne de înţeles că israelienii vor să prevină realizarea unei astfel de ameninţări care vizează chiar existenţa statului lor. Însă divizările existente la vârful puterii statului iranian asupra acestui subiect permit studierea altor strategii de război şi în orice caz întârzierea aplicării lor.
Ameninţarea iraniană
Experţii israelieni în domeniu sunt de acord că circa 20 de capete nucleare sunt îndreptate spre Israel în permanenţă şi site-uri islamiste legate de reţeaua teroristă Al Qaeda avansează aceleaşi cifre. Proiectul Daniel, menţionat de Sunday Times încă din 2004, reprezintă viitorul strategic al Israelului: recomandă statului evreu adoptarea unei politici de lovituri preventive contra oricărui stat, şi în special contra Iranului, înainte de a se dota cu arma nucleară şi să-şi asigure capacitatea unei a doua lovituri care ar permite distrugerea mai multor oraşe arabe şi iraniene. În iulie 2004, Amam (serviciul israelian de informaţii militare) a prezentat cabinetului pentru securitate condus de Ariel Sharon estimarea situaţiei. Potrivit cotidianului Maariv, raportul afirma că „dezvoltarea armelor neconvenţionale în Orientul Mijlociu constituie cea mai importantă ameninţare pentru existenţa Israelului” şi avertiza că Iranul ar putea produce arme nucleare la finele deceniului.
Astăzi, comunitatea internaţio-nală nu a reuşit să oprească programul nuclear iranian – foarte avansat potrivit inspectorilor AIEA – pe care ayatolahii îl ascund sub pretextul unei utilizări civile şi paşnice. Fie că este vorba despre AIEA, de serviciile secrete occidentale şi chiar de experţi recunoscuţi, întreaga lume este de acord că tehnologia iraniană a atins la această dată un punct critic. Şi există temeri că Iranul ar fi efectuat în secret teste decisive în Coreea de Nord. De altfel, Teheranul ameninţă cu diverse ocazii că poate oricând să lovească Israelul cu rachetele sale. Unele servicii de informaţii raportau încă din 2004 că, în cel mai mare secret, Iranul procedase la un ultim test reuşit a rachetei sale Shahab-3 cu rază de acţiune de 1.300 km, deci capabilă să atingă Israelul de pe teritoriul iranian. Shahab-3 ar fi o variantă îmbunătăţită al rachetei sol-sol nord-coreene, No Dong-1, capabilă să transporte o încărcătură de 800 kg şi, contrar a ceea ce afirmă, poate îmbarca uşor unul sau chiar trei capete nucleare.
Tensiuni persistente
Ariel Sharon rezuma situaţia deosebit de periculoasă din regiune printr-o frază scurtă: „Arabii pot avea petrolul, noi avem chibriturile!”. Opţiunea Samson a fost dezvăluită de ziaristul Seymour Hersh într-o carte care i-a adus Premiul Pulitzer, şi anume faptul că liderii israelienii nu ignorau că dimensiunea teritoriului lor ar face din populaţie o victimă în cazul unui atac nuclear asupra unei ţări arabe vecine, pentru că, şi în absenţa unei riposte militare imediate, efectele distrugătoare ale exploziei şi contaminării nu se vor opri la frontiera israeliană. Opţiunea Samson – referire la personajul biblic ce se sinucide împreună cu duşmanii – este nici mai mult, nici mai puţin decât ultima soluţie teribilă şi fatală. Israelul a fost o singură dată pe punctul de a apăsa butonul. În 1973, în timpul războiului de Ian Kippour. Israelul, atacat prin surprindere de vecini arabi, a declanşat imediat alarma nucleară şi s-a declarat gata să lovească. Statele Unite au intervenit şi au desfăşurat forţe nucleare strategice în regiune. Alerta nucleară israeliană a fost suspendată, dar s-a reluat când URSS a anunţat că a trimis, la rândul său, trupe în zonă. Odată trecut efectul-surpriză, armata israeliană a câştigat teren, dar SUA au impus ca Israelul să accepte o încetare a focului.
Diverşi specialişti israelieni confirmă astăzi că „nu este un secret pentru nimeni şi statele arabe ştiu că, dacă identificăm o ameninţare, vom lua măsurile necesare, adică o opţiune definitivă în cazul unui atac nuclear contra Israelului”.
Secretele de la Dimona
Fondarea statului evreu este strâns legată de cercetarea nucleară, este un fapt istoric, tactic şi geostrategic. Din 1949, la un an de la crearea Israelului, savanţii atomişti israelieni colaborau cu omologii lor francezi şi au început căutarea uraniului în Deşertul Neguev. Cu ajutorul Franţei, s-au pus bazele programului nuclear israelian, civil şi militar. Din 1953, Israelul a produs uraniu şi apă grea, ceea ce a permis funcţionarea primului reactor atomic. Eisenhower, atunci preşedinte al SUA, s-a opus oricărei proliferări nucleare, refuzând să vândă arme convenţionale Israelului, cu mesajul clar că nu doreşte alte puteri nucleare. Lewis Strauss, preşedintele Comisiei americane pentru energie atomică, a ajutat în secret Israelul să construiască primul reactor de cercetări de la Dimona, care a intrat în funcţiune în 1955. În 1956 a fost încheiat un acord secret între Franţa şi Israel pentru construirea altui reactor mai puternic, tot la Dimona.
A urmat afacerea Vanunu, inginerul israelian care a sustras documente şi fotografii dezvăluind lumii activităţile nucleare de la Dimona. Ani de zile, statul evreu nu a recunoscut oficial că ar deţine arme nucleare şi, recent, liderii israelieni au făcut declaraţii ambigue.
