Confruntate cu marile cicluri naturale, populaţiile umane au trăit multă vreme având ancorată în suflet angoasa unei ierni veşnice, în care noaptea nu se va mai sfârşi niciodată.
Multe secole după aceea, au apărut spectrul „iernii nucleare”, cel al catastrofei ecologice şi cel al asteroidului uriaş.
„Fiecare lume pare provizorie. Înainte de monoteism, cele mai multe dintre civilizaţii se temeau că aceste cicluri se vor termina într-o zi. Multe ritualuri erau asociate acestei spaime”, a declarat istoricul Bernard Sergent.
Astfel, „aztecii considerau că, la fiecare 52 de ani, Soarele risca să dispară, iar ei apelau la foarte multe sacrificii umane pentru a se asigura de renaşterea astrului”, a explicat acest specialist în mituri, autor al cărţii „La Fin du monde”, lansată de editura franceză Librio.
Există şi multe ploi în legendele despre sfârşitul lumii: mitul potopului este unul dintre cele mai vechi, apărut cu mult înainte de cel al arcei lui Noe.
În Mesopotamia, potopul apare încă din epoca sumeriană şi va înflori în celebra „Epopee a lui Gilgameş”, ce datează din secolul al XIII-lea î.e.n.
Şi în Antichitatea greacă şi romană există multe referinţe la revărsări de apă de proporţii uriaşe. Primul potop grec, cel din timpul domniei regelui Ogyges, datează din secolul al V-lea î.e.n., iar apoi Platon a relatat mitul Atlantidei, continentul înghiţit de ape.
În Geneză, Dumnezeu decide să îi înghită şi el pe oameni şi pe animale sub un potop. Doar Noe, „omul drept şi integru”, îşi găseşte iertarea în ochii lui.
În Noul Testament există un potop, un incendiu şi Judecata de Apoi, după modelul tribunalului divin egiptean unde trona zeul Osiris.
Potopuri nu au existat însă în Egiptul antic, nici în alte regiuni din Africa.
În Africa occidentală, cel mai răspândit mit este cel al unei plante agăţătoare devoratoare, care „înghite” sate întregi şi chiar întreaga omenire.
Mitul incendiului universal există în Grecia, în ţările scandinave (mitologia nordică vorbeşte chiar despre sfârşitul lumii divine), în India şi în culturile amerindiene. El este urmat uneori de un potop, ca în cosmogonia hindusă, care vorbeşte despre patru feluri de „pralaya” (extincţie). Aztecii evocă şi ei patru catastrofe succesive, dintre care două sunt provocate de apă şi de foc.
Odată cu apariţia monoteismului, se înmulţesc cântecele despre apocalipsă. Se remarcă cele ale profeţilor evrei, apoi Apocalipsa lui Ioan, ce apare şi în Biblie.
Acest text descrie o serie de cataclisme şi drame de dimensiuni cosmice care distrug o parte din Terra şi multe astre. Evanghelistul nu descrie Judecata de Apoi, când Dumnezeu îi desparte pe cei aleşi de cei damnaţi, însă face aluzie la ea în acel text.
Islamul cuprinde şi el o serie de texte despre distrugerea lumii, ce va fi săvârşită prin furtuni de nisip, invazii sau incendii. În această religie există şi o Zi a Judecăţii, denumită şi Ziua Învierii.
În Evul Mediu, anul 1000 i-a făcut pe oameni să creadă că va veni sfârşitul lumii, într-o Europă răvăşită de ciumă şi foamete. În 1013, o eclipsă solară a contribuit şi mai mult la creşterea acestui sentiment de panică.
Anul 2000 a generat la rândul său o serie de spaime iraţionale.
„Elementul aflat în joc în aceste sfârşituri ale lumii este răspunderea noastră în faţa zeilor sau a naturii şi pedeapsa suferită pentru sfidarea unei ordini care depăşeşte puterea noastră de înţelegere”, a declarat Jean-Noël Lafargue, autor al cărţii „Fins du monde, de l’Antiquité à nos jours”.
„Înainte, Dumnezeu îi pedepsea pe oameni sau îi recompensa. Astăzi, nu mai e nevoie de zei, catastrofele cauzate de om sunt suficiente”, a adăugat el.
În ceea ce priveşte predicţia maya, niciun ordin religios actual nu s-a arătat dispus să o adopte. Martorii lui Iehova, care prezic de multă vreme un sfârşit al lumii iminent, au publicat la rândul lor o carte care se numeşte „Sfârşitul lumii”, în care se spune că acesta se va produce în ianuarie.
