De la Înviere, direct în discotecă. Cum s-au transformat sărbătorile pascale

Cât de important mai este Paştele pentru români? RL face o trecere în revistă a evoluţiei obiceiurilor legate de sărbătorirea Învierii Domnului, ce a avut loc în timp,  de la perioada interbelică până în zilele noastre.

Multe dintre obiceiurile legate de Paşte au supra­vieţuit nealterate de cei 40 de ani de comunism. Altele au cunoscut în decursul anilor transformări radicale.  Petrecerile de după slujba pascală sunt la fel de straşnice: la discoteci  pentru tineret, în familie pentru cei trecuţi de prima tinereţe.  Acum la biserică se merge  indiferent că eşti star rock, prezinţi vremea la tv ori eşti simplu muncitor.

Doar că preotul mai sare canonul şi predica are mai multe note personale. Înainte se mânca de post forţat de împrejurări, acum există o adevărată industrie care te îmbie cu tot felul de bunătăţi.

Noaptea de Înviere şi petrecerea Paştelui

Interbelic. Adeverinţă de la preot că ai cântat în biserică

În România interbelică, Paştele era o sărbătoare de care se ţinea seamă inclusiv la şcoală.  În 1943, Virgil Lazăr, acum în vârstă de 83 de ani, tocmai devenise elev la Liceul de elită „Principele Nicolae” din Sighişoara: „Noi mergeam în vacanţa de Paşte acasă, acolo unde vechile cărţi liturgice încă foloseau literele chirilice. Unele erau de pe vremea mitropolitului Andrei Şaguna ori chiar mai vechi. Tot aşa, unele dintre aceste cărţi aveau diverse adnotări, care reconstituiau o adevărată istorie a comunităţilor. Atunci când ne întorceam la liceu trebuia să aducem o adeverinţă de la preotul din sat, care să ateste faptul că am citit Apostolul la slujbă şi că am cântat în strană”.

Puşcături în noaptea de Paşte

Lazăr îşi aminteşte că după ce se înconjura biserica de trei ori, oamenii trăgeau cu puştile în aer. Obiceiul s-a perpetuat şi pe vremea comunismului, când vânătorii din sat veneau la slujbă cu puştile încărcate. Uneori, copiii „puşcau” şi ei dispozitive improvizate dintr-o cheie găurită, în care puneau fosfor luat de pe beţele de chibrite şi pe care îl loveau cu un cui legat cu un elastic. „Tatăl meu era directorul şcolii şi eu am luat cheia de la casa de bani a şcolii. Am umplut-o cu fosfor, apoi am lovit-o de un perete. «Puşcătura» a fost atât de puternică încât cheia s-a rupt în două, iar bietul tata a trebuit să cheme apoi un lăcătuş de la oraş ca să deschidă casa cu bani”, îşi aminteşte Virgil Lazăr.

Altfel, de pe mesele oamenilor nu lipseau mieii ori ouăle roşii. 

Comunism. Tinerii, împinşi către discotecă

Înainte de Revoluţie, regimul comunist – ateu prin definiţie – găsise o modalitate ingenioasă de a opri elanul tineretului spre lăcaşurile de cult. „Ţin minte că ne adunam cu verii şi prietenii în noaptea de Înviere, ne îmbrăcam frumos, cu hainele cele mai bune şi mergeam la biserică. Înconjuram de trei ori biserica, ciocneam nişte ouă, apoi mergeam repede acasă şi ne schimbam pentru a merge la discotecă”, povesteşte Mihaela. Această deturnare a tinerilor dinspre biserică spre discotecă în noaptea de Paşte se petrece şi la oraş, unde comuniştii încurajau desfrâul tinerilor viitori comunişti cărora li se permitea consumul de alcool şi dansul pe muzici decadent-occidentale.

După 1990, din biserică direct în club

Lucrurile nu s-au schimbat nici astăzi, când marile cluburi au uşile deschise în noapte de Paşte. Mulţi ajung pe ringul de dans cu Lumina Sfântă în mână. Anul trecut în clubul Fratelli din Capitală a fost celebrat „iepuraşul roz” iar fetele au avut un cod vestimentar: rochii şi tricouri roz. Iar în Bellagio, a existat o ofertă specială de Paşte deoarece puteai lua o sticlă de vodcă Absolut şi una de Cappy la 200 lei.

Şi la ţară, exista o modă comună: fetele mergeau cu tocuri şi rochii de seară, etalând cea mai bună garderobă, stârnind invidii şi aprecieri deopotrivă.  Următoarea destinaţie era cârciuma din sat.

Antropologul Vintilă Mihăilescu susţine că, în primii ani de după Revoluţie, deschiderea spre Occident, a transformat o sărbătoare de familie într-una a cărei identitate nu a mai fost atât de puternică.  „În ultima vreme, mi se pare că se revine la acel gen de sărbătoare mai degrabă religioasă, dar şi domestică. Se revine uşor la vechile obiceiuri de a ne aduna în jurul familiei, cu prietenii apropiaţi… la Paştele ca pe vremuri, ca la bunica. Această tendinţă face parte dintr-un curent social mai larg în care intră moda de a consuma produse tradiţionale, de a te întoarce la rural, la sat.”

În America, la fel ca la Cluj

În anii 1970 – 1980, tinerii participau la slujba de Înviere. Apoi, cum Postul Mare era sfârşit, ei organizau adevărate petreceri. Drintre ei, profesorul şi dirjorul Emil Aluaş îşi aminteşte  că „în seara de Înviere eram cu toţii adunaţi la Biserica Ortodoxă. Era o noapte tainică, unică, plină de trăire interioară. În semiobscuritatea serii, ne uitam pe furiş la cei care erau prezenţi în jurul bisericii. M-am simţit întotdeauna copleşit de frumuseţea interioară, sinceră, a momentelor din Noaptea de Înviere. Înconjuram biserica de trei ori cu lumânări în mână, luam Paştele şi plecam la ceea ce, începând cu clasele a VII-a, a VIII-a, era poate cea mai frumoasă parte a sărbătorii, stropitul, apoi cheful, care se întindea până dimineaţa. Cheful îl ţineam în casele unora din colegii de clasă. „

În anii 1980, Emil Aluaş a emigrat în SUA, unde a predat la mai multe universităţi şi unde a dirijat în mai multe oraşe. Paştele, însă, şi-l petrecea tot alături de români. „O perioadă lungă de timp am petrecut-o în Bloomington, Indiana. Soţia mea a urmat un program de doctorat, aşa că am locuit în campusul universitar al Universităţii Indiana. În Bloomington nu exista o biserică românească, dar se închiria biserica grecească, iar foarte adesea în Noaptea de Înviere vizitam alţi prieteni, clujeni. Întotdeauna ne tratam cu mâncare ca acasă la Cluj, ouă roşii, iar copiii noştrii primeau tot ce îşi doreau mai mult, cadouri”, spune Emil Aluaş.

Slujba preotului şi predica pascală

Interesant mai este şi un alt aspect referitor la predica pascală. „Înainte de ’89, nici măcar un mitropolit nu se hazarda să îşi exprime un mesaj personal în timpul predicii pascale. Acum s-a revenit la tradiţia bisericii ca de Paşte să existe un mesaj al preotului care este gândit şi redactat după cum simte acesta. De exemplu, pascala Mitropolitului Ardealului  a fost una foarte dură, în care acuza media de blasfemie, de distrugere a moralităţii, în care oraşul a fost prezentat drept un loc de desfâru. Pascala Patriarhului e foarte managerială şi se referă la problemele sociale ale populaţiei şi ale omenirii în general”, ne-a precizat Vintilă Mihăilescu.

Ce bucate se pregătesc de Paşte

Cele mai mari restricţii legate de Paşte au fost cele din timpul stalinismului. Maria Herman îşi aminteşte că, în acei ani, hrana era greu de procurat. „Nu era făină pentru cozonaci. Mama ne pregătea mălai cu lapte acru, cu ouă şi cu zahăr”, a spus Maria Herman. Ea mai spune că, în acei ani, până şi sarmalele erau pregătite mai mult cu păsat de mălai, iar pentru a le da gust, oamenii puneau câteva bucăţele de slănină în oala în care fierbeau acele sarmale. „Nu era nici zahăr. Primeam câte 200 de grame de zahăr de persoană. Mama îl ascundea într-o lădiţă cu sare, în pod, ca să nu îl găsim noi. Într-un an, l-am găsit şi am început să mănânc. Sora mea mai mică se urcase după mine şi m-a văzut, aşa că a început să mă ameninţe că mă pârăşte la mama. I-am spus că îi dau şi ei, însă i-am dat un pumn de sare”, râde Maria Herman. Mai târziu, unele alimente au început să fie de găsit, însă cu mare greutate. „Stăteam cu orele la rând ca să cumpărăm unt sau ouă pentru prăjituri”, mai spune Maria Herman. În anii 1980, oamenii aveau voi să taie miei, însă doar dacă erau berbecuţi. Pentru că nu erau suficienţi miei disponibili, se asociau câte 2-4 familii ca să negocieze cu ciobanii şi să cumpere mielul pascal. Pe atunci, solidaritatea funcţiona mai bine, iar dacă gospodinele găteau o cantitate mai mare de prăjitură, făceau schimb cu vecinele lor, ca să aibă dulciuri cât mai diverse.

Colindele  secolului al XIX-lea

Creştinii de rit bizantin din Transilvania păstrează o tradiţie deosebită. În Săptămâna Mare, dar şi în Săptămâna Luminată, oamenii intonează colinde de Paşte. Istoricii spun că este vorba de o tradiţie care a apărut în secolul al XIX-lea şi că, spre deosebire de colindele de Crăciun, cele de Paşte sunt intonate doar în biserică. Mitropolitul ortodox al Clujului, IPS Andrei Andreicuţ, spune că „toate cântările din Săptămâna Patimilor au o idee centrală: ele se referă la cea de-a doua venire a Domnului Cristos. Sigur că, plecând de la Patimi, ne atenţionează pe noi că va veni ceasul în care ne vom reîntâlni cu El. Şi atunci, vedeţi, cele mai multe cântări vor să ne sensibilizeze la Marea Trecere şi la faptul că ar trebui să fim mult mai atenţi cum gândim, ce vorbim şi ce facem”.

Nu doar aceste cântări din cel mai frumos filon al muzicii bizantine compun tradiţiile din Săptămâna Mare. Credincioşii postesc şi se spovedesc, pentru a întâmpina Paştele cu sufletul curat. În zilele de vineri şi sâmbătă, preoţii nu oficiază consacrarea Euharistiei, în amintirea zilelor în care Isus a fost coborât în mormânt. Credincioşii se cuminecă cu Euharistie consacrată anterior. Preoţii poartă veşminte liturgice roşii, ca semn al sângelui răscumpărător.

Înainte: post forţat. Azi: post din magazine

Înainte de ’89 nu exista o industrie a produselor de post, ci mai degrabă un post forţat: carnea se găsea foarte greu, mielul se achiziţiona prin intervenţii sau pe sub mână, departe de ochii autorităţilor. Astăzi, spune Dragoş Frumosu, preşedintele Federaţiei Sindicale din Industria Alimentară,  produsele de post se vând într-o perioadă bine determinată: trei săptămâni înainte de Paşte şi alte trei înainte de Crăciun, iar vânzarea este la un nivel de 30 – 35% din consumul de alimente al perioadelor respective.  Tot el crede că cele mai cumpărate produse de post sunt semipreparatele şi susţine că vremurile moderne au avut o contribuţie decisivă la dezvoltarea acestei industrii.

Mâncare. Produsele de post: 35% din alimente

„Mama, cu o săptămână înainte de Paşte, făcea, într-o zi, cartofi prăjiţi cu salată, apoi în alta mâncare de fasole bătută, în următoarea mâncare de spanac. Toate aceste produse de post se pregăteau în casă, dar şi pentru că părinţii mei aveau timp să le prepare, la ora 16 erau liberi de la muncă şi veneau acasă. În ultima parte a anilor ’80, au apărut primele fabrici de mâncare. Comuniştii au încercat timid vânzarea preparatelor şi semipreparatelor în sistem industrial, astfel încât oamenii să îşi poată cumpăra mâncare gătită de la magazin, dar fără rezultate deosebite. Astfel, industria produselor de post a început să se dezvolte începând din anii ’93 -’94”, spune Frumosu.

Marii producătorii au speculat această lipsă de timp generalizată şi au decis să comercializeze mâncare de mazăre gătită fără carne, fasole bătută, cartofi la cuptor chiar în propriile magazine de desfacere. „Oamenii gătesc, oricum, mai puţin din lipsă de timp şi, atunci, preferă să cumpere. Încasările unui producător cresc puţin în această perioadă sau se menţin la acelaşi nivel ca într-o lună normală.  Se compensează, astfel, scăderea vânzărilor pe produse din carne”, spune Frumosu, care nu crede că produsele de post sunt mai scumpe. „La cozonac  nu foloseşti altceva decât ouă şi lapte, ingrediente care pot fi înlocuite fără o cheltuială mare.”

Gadgeturile de după Revoluţie

Antropologul Vintilă Mihăilescu susţine că  mâncarea de Paşte e canonică, respectă anumite obiceiuri vechi şi, de aceea, fiecare om vrea să aibă pe masă de la miel până la ouă roşii. „Din acest punct de vedere nu s-a schimbat nimic faţă de perioada comunistă.”  Antropologul admite însă că în anii 80 toate aceste produse erau mai greu de procurat: „Miel nu se găsea în magazine, iar pentru orăşeni era teoretic imposibil să deţină aşa ceva. Le rămânea opţiunea de a-l procura prin diverse metode de la ţară. Mai era un risc, deoarece pe drumuri miliţia instituia controale şi dacă te prindea cu miel în maşină era de rău.”

Diferenţa faţă de ’89 este că după Revoluţie au intrat în compoziţia mesei de sărbători o serie de «gadgeturi alimentare». „Aşa cum Crăciunul este apogeul lunii cadourilor, aşa şi Paştele are o săptămână a cadourilor care înseamnă scoaterea la vânzare a ouălor pictate cu iepuraşi, hăinuţelor în toate culorile, ciocolata are surprize în formă de iepuri etc. Înainte, o astfel de piaţă era de neimaginat. S-a diversificat furnizorul produselor de Paşte şi nu neapărat ceea ce compune masa de Paşte. ”   

Numitor comun: miel, cozonac şi vişinată

Profesorul Adriana Păucean, care predă cursuri legate de gastronomie la Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară din Cluj, spune că preparatele culinare legate de sărbătoarea Paştelui nu s-au schimbat prea mult de-a lungul ultimelor secole. „Reţeta tradiţională românească este legată de drobul de miel copt în prapur, iar maghiarii prepară miel umplut, adică aşază exact acelaşi conţinut din drobul de miel al românilor între coastele mielului. Un preparat culinar specific, pe care nu l-am întâlnit în alte bucătării, este supa de cap de miel cu tarhon”. Ca deserturi tradiţionale, oamenii prepară plăcinte cu mere şi cu scorţişoară, ori cu brânză dulce ori stafide. Nu lipsesc nici cozonacii. Alte comunităţi din Transilvania, mai ales cele cu compoziţie etnică mixtă, pregătesc şi renumiţii cozonaci secuieşti, kurtos-kalacs, cu nucă, mac ori scorţişoară, copţi la foc deschis. Ca băuturi, copiii servesc siropuri preparate din fructe, iar adulţii servesc vinuri. De mare trecere se bucură şi pălinca ori băuturile alcoolice cu fructe, cum ar fi afinata ori vişinata.”