Rusia a înapoiat ţării noastre, în câteva etape, doar mici părţi din întreaga comoară. În 1935, la un an după reluarea legăturilor diplomatice între Bucureşti şi Moscova, Rusia a trimis României 1.445 de lăzi cu o greutate de 135 de tone. Acolo se aflau însă mai mult arhive şi felurite materiale de mică importanţă. Cel mai important a fost atunci faptul că au fost repatriate osemintele lui Dumitraşcu Vodă Cantemir. Chiar presa din acea vreme a remarcat cu mâhnire că ruşii ne-au înapoiat fleacuri. Alt episod, de data asta în 1956, pe 12 iunie. Atunci soseşte la Bucureşti ceea ce autorităţile comuniste considerau o mare victorie – tezaurul de la Moscova a fost repatriat! Ce ne-au dat ruşii, mai de preţ, a fost doar Tezaurul de la Pietroasa – Cloşca cu puii de aur, la care s-au adăugat odoare mănăstireşti şi 1.350 de picturi, gravuri şi desene, dintre care 120 de picturi erau ale lui Nicolae Grigorescu. S-a făcut mare expoziţie la Muzeul de Artă al României, deschisă chiar de ziua naţională, pe 23 august. Specialiştii remarcă azi că ruşii ne-au dat înapoi, în 1956, 33 de kilograme de aur. Doar 33 de kilograme din 93 de tone!
Un secol de zvonuri
Au fost lansate, de-a lungul timpului, diverse ipoteze cu privire la soarta tezaurului. Cea mai năstruşnică arăta că întreaga comoară ar fi fost repatriată – culmea – în acelaşi an în care fusese dusă la Moscova, adică în 1917. Altă ipoteză, apărută în 1921, era că o parte din tezaurul românesc ar fi luat calea Americii. Sovieticii au susţinut, la rândul lor, că tezaurul a fost jefuit în timpul războiului civil din Rusia, şi că o parte din aur ar fi ajuns la trupele „albe”, adversarii bolşevicilor. Nu există însă, în ziua de azi, nicio dovadă că tezaurul României ar fi în altă parte decât acolo unde a fost transferat oficial de România, în 1917, adică la Kremlin, a ţinut să precizeze istoricul Marian Ştefan, unul dintre autorii cărţii „Tezaurul Băncii Naţionale a României la Moscova”. Atunci, în 1917, s-au făcut procese verbale atât la Iaşi, la plecarea tezaurului, cât şi la Moscova, în momentul depozitării lui. Aceste documente sunt păstrate cu sfinţenie, într-un dosar special, de către Banca Naţională a României. Acest dosar este transmis de la un guvernator la altul al BNR. Asta se întâmplă din 1922 încoace, de la întocmirea acestui dosar, care cuprinde documentele originale despre transferul întregului tezaur la Moscova. Fiecare guvernator respectă legământul care spune că BNR nu va renunţa niciodată la tezaur.
Vorbe-n vânt
Alte câteva evenimente notabile se desfăşoară, după căderea comunismului, precum cel din 1995, când România a iniţiat o rezoluţie la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, în privinţa tezaurului, dar şi în 1996, când Rusia aderă la Consiliul Europei şi se angajează să reia negocierile cu toate ţările care revendică bunuri aflate în custodia Moscovei. Nimic concret nu se întâmplă, din păcate, cu atât mai mult cu cât, în aceeaşi perioadă, parlamentarii ruşi dezbăteau o lege care prevedea ca ţara lor să restituie valorile aflate în Rusia, aparţinând altor state. Nu s-a aprobat atunci legea asta! A venit apoi momentul 2003, când este semnat Tratatul politic de bază între România şi Rusia, cu un acord conex, foarte important. Acest acord prevede, între altele, constituirea unei comisii româno-ruse care „să se ocupe de studierea problemelor izvorâte din istoria relaţiilor bilaterale, inclusiv problema Tezaurului românesc”. După zeci de ani de tăcere, partea rusă era din nou dispusă ca, într-un document oficial, să menţioneze problema tezaurului. Ar fi fost o victorie pentru România. Ar fi fost! Pentru că numai Parlamentul Românei a ratificat acest acord conex, nu şi Parlamentul de la Moscova…
Moştenirea dacică
Comisia s-a înfiinţat totuşi. Românii ar fi vrut să fie un colectiv guvernamental, care să dea substanţă discuţiilor. Ruşii, în schimb, au preferat doar specialişti din domeniul istoriei şi finanţelor. Comisia ar fi trebuit practic să răspundă la o întrebare – care e starea actuală a tezaurului românesc de la Moscova? Revenim la istoricul Marian Ştefan, care ne-a spus că nu aurul în sine e important, nu cantitatea, ci mai ales faptul că o mare parte din tezaur înseamnă monede. Unele dintre ele poate unice pe plan mondial – monede dacice şi romane, greceşti, bizantine, germane, austriece.
Tăcerea… e de aur?
În momentul de faţă, pe fondul relaţiilor mai degrabă reci între România şi Rusia, autorităţile de la Bucureşti se feresc să vorbească deschis despre tezaur. Oficialităţile pe care le-am contactat ne-au spus din capul locului – „nu mă citaţi!”. De pildă, când ne-au zis că acea comisie româno-rusă pentru tezaur s-a întrunit de numai trei ori. Că această comisie nu s-a mai întrunit practic de trei ani. Fără să existe până în prezent un rezultat concret al acelor discuţii. Mai mult, cineva care face parte din comisie ne-a declarat că nu are voie să stea de vorbă cu presa. Aşa a decis comisia. Tăcerea cică face bine diplomaţiei. Tăcem, domnilor guvernanţi, dacă aşa e bine pentru interesele supreme ale ţării. Dar până când?!…
