Neaşteptat de multă lume la MNAR miercuri, la ora 12 – în special pensionari şi copii. „În prima zi de miercuri din fiecare lună intrarea este gratuită”, ne lămureşte Alina Pătru, PR al Muzeului Naţional de Artă. În hol se află un stand de unde vizitatorii pot cumpăra ilustrate şi postere cu imagini ale lucrărilor faimoase din colecţia muzeului, dar nu se vede nici un poster cu vreo operă de-a sculptorului român. Afară e o vreme de început de vară; înăuntru aerul e închis şi parcă la fel de cald; unul dintre comentariile din caietul de impresii taxează exact această problemă – un pensionar descrie cum i s-a făcut rău din cauza aerului înăbuşitor. Primul contact cu muzeul nu se dovedeşte deci foarte prietenos.
„Cuminţenia pământului” a plecat de la MNAR spre un seif al Băncii Naţionale
Sala Brâncuşi se află la ultimul etaj, după Sala Avangardei. În contrast cu explozia de culori şi de forme din aceasta, Sala Brâncuşi lasă o impresie de spaţiu sărăcăcios: doar câteva lucrări sunt închise în cutii de sticlă care să le protejeze şi să le pună, comercial, în valoare, iar pereţii albaştri le fac să pară stinghere. MNAR deţine 40 de fotografii ale artistului, donate de Centrul Pompidou, care ar putea decora pereţii din încăpere – dar, ne explică PR-ul muzeului, nu s-a decis încă unde vor fi amplasate.
Fotografiile nu sunt originalele realizate de artist, ci tiraje moderne realizate după negativele lăsate de acesta; ele înfăţişează diverse aspecte din atelierul parizian, imagini ale lucrărilor sale, precum şi autoportrete ale sculptorului înconjurat de creaţiile proprii. Din păcate, sunt imagini din etapa de maturitate artistică, pariziană, iar sculpturile de la MNAR aparţin perioadei de formare a sculptorului. Bine gândită poziţionarea lucrării „Rugăciune” în mijlocul încăperii, vizibilă din încăperea dedicată Avangardelor şi atrăgând ca un magnet privirile; lipseşte „Cuminţenia pământului”, care a fost restituită proprietarului.
„Acum se află într-un seif al Băncii Naţionale, însă, în cazul în care proprietarul se hotărăşte s-o liciteze, statul român are drept de preempţiune.” În dreapta se află lucrările conjuncturale ale artistului, cele trei busturi (Nicolae Dărăscu, Petre Stănescu şi Ioan Georgescu Gorjan), precum şi studiul pentru portretul lui Carol Davila, înrămat pe perete. În partea dreaptă se află lucrările consacrate copilăriei: cele două „Cap de copil” şi „Supliciu”. Sculpturile de maturitate se află în centrul încăperii: este vorba de „Prometeu”, un scaun pătrat (una dintre versiunile pe care le-a încercat artistul pentru „Masa tăcerii”) şi o machetă miniaturală a stâlpului de la „Poarta Sărutului”. În pofida afluxului de public, timp de 15 minute am fost singurul vizitator al Sălii Brâncuşi. În afara exponatelor, amenajarea sălii nu frapează prin nimic – pe cât de nonconformist şi îndrăzneţ a fost Brâncuşi în demersul său artistic, pe atât de cuminte şi provincială e sala din Muzeul Naţional de Artă dedicată lui. Ce îi lipseşte, de fapt, este un concept care să o pună în valoare – aşa cum este atelierul artistului de la Centrul Pompidou.
„Atelierul Brâncuşi” din Paris, opera unui arhitect laureat cu Pritzker
La Centrul Pompidou, lucrările artistului nu sunt expuse în clădirea mare a muzeului de artă modernă, ci într-o construcţie minimalistă din beton şi sticlă, aflată în apropiere, însă proiectată tot de arhitectul care a „desenat” Centrul din Beaubourg, Renzo Piano (laureat al „Nobelului” pentru Arhitectură, Premiul Pritzker 1998). Istoria relocării repetate a atelierului este semnificativă pentru scrupulele pe care şi le-au făcut francezii în ce priveşte punerea în valoare a moştenirii brâncuşiene. După ce a comunicat dorinţa de a dona atelierul statului francez, lui Brâncuşi i s-a propus ca locaţie pentru atelier Muzeul Rodin. Orgolios, sculptorul a refuzat propunerea şi până la moartea lui nu s-a mai decis nimic în acest sens. În 1961, atelierul a fost strămutat la Palais de Tokyo, dar, cum acesta nu reproducea realitatea atelierului de pe Impasse Ronsin, în 1977 a fost mutat într-o clădire din faţa Centrului Pompidou, special proiectată pentru artist. În 1990, clădirea a fost afectată de o inundaţie, iar piesele au ajuns în depozitul muzeului, unde au stat până în 1997, când a fost finalizată actuala locaţie a muzeului, o clădire care, în interior, reproduce scrupulos realitatea atelierului din Impasse Ronsin, pe baza fotografiilor lăsate de pictor. Construcţia are şase semiîncăperi, fără pereţii dinspre holul în care se află privitorul. Nu există ferestre, dar acoperişul este transparent, lăsând lumina naturală să pătrundă înăuntru. Formele arhitecturale minimaliste contextualizează impecabil opera brâncuşiană, la rândul ei dominată de forme aerodinamice, puternic stilizate. Pe acest fundal aseptic, detaliile de bucătărie artistică (uneltele de lucru aranjate pe perete, sculpturile neterminate, etajerele) creează un efect de intimitate impersonală, epurată parţial de detalii psihologice.
Brâncuşi, pe înţelesul copiilor
La MNAR mai poate fi găsit atelierul pentru copii „Pasărea ascunsă în piatră”, realizat de specialiştii în educaţie ai Centrului Pompidou şi donat MNAR în 2007; francezii par mai preocupaţi de utilarea muzeelor noastre cu creaţii ale lui Brâncuşi decât pare statul român. Există prejudecata că arta modernistă este dificilă şi „abstractă”, ca atare, greu de înţeles. Or, în cadrul acestui atelier opera lui Brâncuşi devine familiară şi inteligibilă pentru cei mici, prin intermediul jocurilor: o serie de oglinzi îţi descompun „cubist” corpul când treci printre ele, proiectoarele dintr-o cameră obscură iluminează un
obiect abstract, geometric, din diferite unghiuri, fapt care-l face să pară altul la fiecare iluminare etc. În interiorul unor mese se află „ascunse” obiecte rotunde la care ai acces prin intermediul unor fante înguste prin care îţi poţi strecura mâna, copiii luând astfel contact cu volumele şi texturile materialelor brâncuşiene. Atelierul – ne spune Alina Pătru – este un succes, chiar dacă lumea vine aici doar pentru o vizită.
Doar câteva dintre lucrările lui Brâncuşi expuse la MNAR sunt închise în cutii de sticlă care să le protejeze şi să le pună, comercial, în valoare.
