„Dracula”, romanul gotic scris şi publicat în 1897 de scriitorul irlandez Bram Stoker, se pare că a fost inspirat de cronicile medievale săseşti, adevărate bestselleruri ale vremii lor, care-l prezentau pe Vlad Ţepeş drept un personaj sângeros, de o cruzime ieşită din comun.
Cum a ajuns scriitorul Bram (Abraham) Stoker (1847 -1912), născut în Dublin, să scrie despre Dracula, personaj localizat pe teritoriul Transilvaniei, şi de ce personajul este un vampir? Până la lansarea acestui roman, autorul mai scrisese patru cărţi, care s-au bucurat de un succes mediu la vremea lor, notorietatea câştigând-o mult mai târziu, după moartea sa, cu romanul „Dracula”. Se bănuieşte că lui Stoker i-a fost uşor să consulte la Biblioteca Regală din Londra o parte din gravurile săseşti din secolul al XV-lea sau cronicile medievale din colec-ţiile de la British Museum, unde Vlad Ţepeş era prezentat ca un domnitor monstruos, sângeros, un vampir ce bea sânge de om, un mare amator de cruzimi. De asemenea, se mai crede că ar fi avut acces şi la volumul „History of Moldavia and Wallachia”, scris de istoricul austriac de origine germană Johann Christian Engel, în 1804, unde prinţul Valahiei este descris drept un tiran sângeros.
Unii istorici au venit cu ideea că Stoker ar fi avut o relaţie de amiciţie cu un profesor maghiar de la Universitatea din Budapesta, Arminius Vambery (Hermann Vamberger), şi este posibil ca acesta să îi fi dat informaţii despre Vlad Ţepeş. Ideea asta a încolţit şi pentru că personajul Van Helsing îl menţionează pe prietenul său Arminius în romanul din 1897 ca sursă a cunoştinţelor sale despre Vlad al III-lea, supranumit şi Dracula. Acestea ar putea fi singurele surse veridice, ne-existând o legătură reală între Vlad Drăculea din istorie (1431-1476) şi mitul literar modern al vampirului reprezentat de cartea lui Bram Stoker.
Negustorii saşi, la originea notorietăţii
Ţepeş a ajuns să fie descris în cronici drept un tiran sângeros din cauza saşilor din Sibiu şi Braşov. Aceştia aveau legături comerciale cu Ţara Românească şi îşi doreau drepturi privilegiate în Ţara Românească faţă de comercianţii autohtoni, fiind susţinuţi în acest sens de regele Ungariei, Matei Corvin. Vlad Ţepeş a făcut însă exact invers, a mărit obligaţiile sa-şilor pentru a încuraja comer-cian-ţii munteni. Nerespectându-i-se legile comerciale, Ţepeş i-a tras în ţeapă pe negustorii saşi în mai multe rânduri: în 1457, 1459 şi 1460. Despre toate aceste grozăvii, mult exagerate, au povestit negustorii ardeleni în cores-pondenţa lor cu Matei Corvin. Scrisorile s-au pierdut, dar au rămas cronicile neguţă-torilor transilvăneni care vorbesc despre domnitorul muntean în termeni foarte duri.
„Există un punct de plecare cu aceste cronici ale negustorilor saşi din Braşov şi Sibiu. Aceştia erau la cuţite cu Vlad Ţepeş, dornic să îi protejeze pe comer-cianţii din Ţara Românească. Negustorii din Braşov şi Sibiu susţineau tot felul de pretenţii la tron, aveau o mare ciudă pe el, au fost frământări care s-au perpetuat până în 1462, când regele Ungariei a reuşit să-l aresteze şi să-l bage în puşcărie pentru 12 ani”, explică pentru România Liberă istoricul Dan Falcan, de la Muzeul de Istorie al Bucureştiului.
„Între timp, Matei Corvin se foloseşte de aceste tensiuni. I-a cerut Papei ajutor pentru finan-ţarea unei cruciade. A primit banii, însă Corvin i-a folosit într-un război cu regele Boemiei (Cehia de astăzi). Vaticanul a cerut socoteala banilor, iar Corvin a dat vina pe Vlad Ţepeş, acuzându-l de compromiterea cruciadei prin faptul că s-ar fi aliat cu turcii”, mai povesteşte Dan Falcan. Au urmat arestarea dom-ni-torului Ţării Româneşti de către Matei Corvin şi deten-ţia de 12 ani de la Buda. Cu alte cuvinte, Vlad Ţepeş a fost victima unei deturnări de fonduri papale făcută de regele Ungariei.
În 1475, Ştefan cel Mare a repurtat victoria de la Podul Înalt împotriva turcilor. La insisten-ţele domnitorului moldovean, Matei îl repune pe Vlad Ţepeş în scaunul Ţării Româneşti pentru întărirea flancului dunărean, asaltat de otomani. În luna decembrie 1476 Ţepeş poartă ultima bătălie împotriva turcilor, ajutat şi de un corp de oaste moldovenesc. Lupta s-a dat la nord de comuna Daia, judeţul Giurgiu, dar chiar în momentul când românii erau pe punctul de a câştiga victoria este asasinat de unul dintre boieri.
Literatura gotică, în avangarda tabloidelor de astăzi
Epopeea scrierilor „plăsmuite” de saşi continuă cu un mare succes, menţionează istoricul Falcan. Cronicile negustorilor sunt preluate şi de ruşi, dar trec şi graniţele Europei Occidentale. „După 1469 sunt reeditate în anii 1513, în 1542, în 1573, ajung nişte bestselleruri, nişte ediţii de succes citite de toată lumea, şi moda literaturii gotice se întinde până la sfârşitul secolului XIX-lea, când le descoperă şi Bram Stoker. Lumea se plictisea – nu existau tabloide şi nici televiziune – aşa că era înnebunită după acest gen. Însă este clar că Stoker nu a fost niciodată în România, face confuzii grave în carte chiar de la început, când spune ceva de genul că imediat după Varna intri în Transilvania…”, completează Dan Falcan.
Pe de altă parte, detractorii politici ai lui Vlad – în special saşii – se foloseau de sensul de diavol al cuvântului „drac” (de la „Drăculea”) pentru a umbri reputaţia voievodului.
Prima ediţie a romanului „Dracula”
Dacă nu ar fi scris Bram Stoker romanul „Dracula” în 1897, cu siguranţă Vlad Ţepeş ar fi rămas necunoscut pentru cei din afara României. Personajul istoric Dracula este cunoscut în primul rând pentru pedeapsa „trasului în ţeapă”, de unde derivă numele de Ţepeş, al duş-ma-nilor săi, dar şi al cerşeto-rilor, hoţilor etc. Nici aceste date nu sunt întru totul lămurite, multe părând a fi inventate de inamicii săi şi umflate de posteritate. Dar de la domnitorul crud până la vampir tot este o cale foarte lungă…
Însă ce fel de literatură se scria în vremea lui Bram Stoker, înainte ca acesta să scrie romanul „Dracula”? Stoker a ajuns în Anglia în 1878 şi s-a stabilit la Londra pe vremea când moda vampirismului din literatura franceză se transfera în literatura insulară.
Scriitorul credea în ştiinţă, medicină, în progres în general, dar era pasionat şi de ocultism, în special de hipnoză. La mijlocul anilor 1890 a pornit zvonul potrivit căruia Stoker ar fi ajuns membru al Ordinului Golden Dawn, un ordin al credinţelor şi practicilor magice care începuse să înflorească în Anglia, fiind considerată una dintre cele mai influente organizaţii din istoria recentă, fondată de S.L. Mathers – părintele ocultismului modern. Se crede că Stoker ar fi fost influenţat de ordin, din care făceau parte şi scriitori celebri precum poetul irlandez William Butler Yeats.
Întâmplător, în 1890 Stoker decide să abordeze tema vampirilor. Faţă de scrierile anterioare, autorul vrea ca romanul să pară cât mai veridic, prin stabilirea acţiunii în prezent şi introducerea mai multor detalii autentice.
Inspirat probabil de John William Polidori, scriitor romantic creditat drept creatorul romanelor fantastice cu vampiri (în 1819, Polidori publică primul roman de gen, sub titlul „Vampirul”), Stoker a ales ca vampir un nobil, numindu-l iniţial Contele Wampyr, potrivit site-ului neatorama.com. În timp ce căuta soluţia ideală, descoperă numele Prinţului Vlad Ţepeş, zis şi Dracula.
Nimeni nu ştie cum a dat de numele acestuia, dar se spune că Stoker se afla pe malul mării, în Whitby, North Yorkshire, şi probabil că a aflat de el în biblioteca locală. Tot aici este consemnată întâlnirea cu Arminius Vambery, care i-ar fi povestit despre domnitorul muntean, iar Stoker l-a întrebat despre Transilvania. Se mai crede că s-a inspirat şi din crimele teribile atribuite lui Jack Spintecătorul, care a terorizat Londra din august până în noiembrie 1888. Bram Stoker a făcut cercetări şi a scris la roman timp de şapte ani, terminându-l la începutul anului 1897.
Toate sursele arată că, înainte de a scrie „Dracula”, Bram Stoker a petrecut mai mulţi ani documentându-se din folclorul european şi din mitologia po-veş-tilor cu vampiri. I-a ieşit un roman epistolar fictiv extrem de puternic prin aparenţa veridicităţii, cu citate din presa vremii, telegrame şi scrisori, tăieturi din ziare, părând scris în ritmul unui ziarist. La momentul publicării, „Dracula” a fost considerat un „roman horror simplu”, bazat pe creaţii imaginare dintr-o viaţă supranaturală. Curând a devenit parte a culturii populare. În conformitate cu Enciclopedia „Biografia Lumii” (Encyclopedia of World Biography), romanul este catalogat „ficţiune horror”, poveste „gotică roman-ţată” şi „melodramă”. De asemenea, este clasificat drept „cea mai populară lucrare de ficţiune” sau, potrivit istoricului Jules Zanger, o carte care „a creat un mit (myth-making)”, pentru că, fiind mai mulţi naratori, i se induce cititorului ideea că, dacă unul minte, nu pot minţi cu toţii.
Notiţele la „Dracula”, vândute cu mai puţin de 3 lire
Înainte de a scrie „Dracula”, autorul îl cunoaşte pe Sir Henry Irving şi ajunge să managerieze Lyceum Theatre, celebru teatru londonez, unde Irving era proprietar şi actor în vogă al scenei victoriene. Stoker ajunge asistentul său personal, îl va idolatriza şi va lucra pentru el 27 de ani. Publică primele cărţi – „Doamna giulgiului” (The Lady of the Shroud, 1909, o precursoare a literaturii SF) sau „Vizuina viermelui alb” (The Lair of the White Worm, 1911).
Bram Stoker spera ca Irving să accepte să joace o adaptare pentru scenă a romanului şi a programat o lectură la Lyceum Theatre. Dar se spune că actorul a zâmbit la fragmentul ascultat şi a refuzat oferta. Stoker spera ca romanul să se bucure măcar de succes financiar. Nu a fost să fie. Vânzările au fost mici, dar constante în timpul vieţii autorului.
După moartea subită a lui Sir Irving, în 1905, Lyceum Theatre se închide, iar Bram Stoker sărăceşte. În 1911 cere un ajutor de la Fondul Regal Literar şi obţine 100 de lire. Moare falit, în 1912, la 64 de ani. Un an mai târziu, văduva Florence este forţată să vândă notiţele soţului său luate pentru „Dracula” la o licitaţie publică. Au fost vândute cu mai puţin de 3 lire.
Se crede că manuscrisul original de 541 de pagini s-ar fi pierdut şi că ar fi fost găsit într-un hambar din nord-vestul Pennsyl-vaniei la începutul anilor 1980. Manuscrisul era bătut la maşină, cu multe corecturi şi însemnări scrise de mână. Pe prima pagină apare ca titlu nota „The Un-Dead (Strigoiul)”, iar în partea de jos apare numele autorului, Bram Stoker. Scriitorul Robert Latham apreciază că „Dracula este cel mai faimos roman horror publicat vreodată, căruia i s-a schimbat titlul în ultimul moment”.
În 2009 strănepotul lui Bram Stoker, scriitorul canadian Dacre Stoker, a publicat o continuare a romanului-cult, în colaborare cu scenaristul Ian Holt, în ideea reabilitării romanului original. Romanul a apărut şi la editura Humanitas, sub titlul „Dracula, mortul viu”. La un an de la apari-ţia sa, romanul a ajuns să fie publicat în peste 40 de ţări.
„Dracula” vine de la „Ordinul Dragonului”
De unde numele de Dracula? Se ştie că Vlad Ţepeş (foto) obişnuia să se semneze cu numele tatălui său, „Dracul”, fapt dovedit de o primă însemnare documentară de la Bucureşti, datată 20 septembrie 1459. Termenul de Dracula este derivat din românescul Drăculea – fiul lui Dracul, tatăl său, Vlad al II-lea Dracul, care a obţinut acest titlu când a fost primit în Ordinul Dragonului de către Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei. Ordinul Dragonului (în latină Societas Draconistrarum) a fost un ordin militar asemănător Ordinului Templierilor, instituit în zona centrală a Europei. A fost creat în 1408 de împăratul Sigismund de Luxemburg, în principal pentru a proteja creştinătatea de ameninţarea otomană. Patronii spirituali ai Dragonului erau Sfântul Gheorghe, Sfântul Arhanghel Mihail şi Sfânta Margareta. Emblema acestui ordin era reprezentată de un dragon cu bucla cozii încolăcindu-se în jurul gâtului, simbolul puterii de sacrificare a propriei vieţi.
Dracula, pe marele ecran
Prima ecranizare a romanului a fost făcută în Germania în 1922, filmul numindu-se „Nosferatu, Eine Symphonie des Grauens” (Nosferatu – Simfonia groazei) şi avându-l în distribuţie pe actorul Max Schreck.
Numele contelui Dracula este schimbat în film în contele Orlok, din cauză că regizorul filmului, F.W. Murnau, nu putuse obţine la acea vreme acordul familiei autorului pentru ecranizare. Încă trăia Florence Stoker, totodată executorul testamentar. Văduva i-a dat în judecată pe producătorii filmului pe motiv că nu i s-a cerut permisiunea ecranizării şi că nu i-au fost plătite drepturile de autor. Procesul s-a întins pe câţiva ani, Florence Stoker cerând imperativ distrugerea negativelor, precum şi tipăriturile filmului.
În cele din urmă, în 1925 procesul s-a terminat în favoarea văduvei. Unele copii au supravieţuit însă, iar filmul a devenit cunoscut. Prima versiune autorizată a venit cu circa un deceniu mai târziu, când studiourile Universal au primit aprobarea pentru filmarea celebrului „Dracula”, în regia lui Tod Browning. În 1931 apare clasicul horror „Dracula”, cu Bela Lugosi în rolul principal, actor de origine maghiară. Pe site-ul de specialitate IMDb.com apar nu mai puţin de 17 filme cu numele lui Dracula, pe lângă cele inspirate de Nosferatu, de Vampyre sau alte derivate, inclusiv parodiile pe aceeaşi temă, cea mai cunoscută fiind „Dracula: un mort iubăreţ”, cu regretatul Leslie Nielsen în rolul principal.
Cea mai fidelă ecranizare este şi cea mai cunoscută astăzi: creaţia lui Francis Ford Coppola din 1992, cu actori consacraţi: Gary Oldman – contele Dracula, Anthony Hopkins – Dr. Van Helsing, Winona Ryder şi Keanu Reeves.
„Este clar că Stoker nu a fost niciodată în România, face confuzii grave în carte chiar de la început, când spune ceva de genul că imediat după Varna intri în Transilvania…” – Dan Falcan, istoric.
