La 410 ani de la unirea politică înfăptuită de Mihai Viteazul, la aproape 152 de ani de la Mica Unire a lui Alexandru Ioan Cuza şi la exact 92 de ani distanţă de Marea Unire, românialiberă.ro şi-a propus o scurtă trecere în revistă a celor trei evenimente majore din istoria noastră naţională.
Mihai Viteazul a trecut munţii Carpaţi la 4/14 octombrie 1599, în fruntea primului corp al armatei sale, prin zona Buzău – Braşov. În ajutor i-au venit detaşamentele secuilor, care îi urau de moarte pe Bathorişti, care îi eliberaseră de vechile privilegii. Udrea Băleanu şi fraţii Buzeşti au trecut în Transilvania în fruntea celui de-al doilea corp al armatei, pe la Turnul Roşu.
Cele două oşti au facut joncţiunea pe 16/26 octombrie, în apropiere de Sibiu, şi peste numai două zile a avut loc bătălia de la Şelimbăr, spre stupefacţia lui Andrei Batory, care nici nu apucase să-şi adune toate forţele. Mihai câştigă fără drept de apel şi la 1 noiembrei 1599 intră triumfător în Alba-Iulia, în timp ce ghinionistul Andrei Batory este prins şi ucis de secui pe când încerca să treacă în Moldova.
Unirea Ţării Româneşti cu Transilvania ridica, însă, mari probleme la nivel geopolitic, pentru că nici Polonia, nici Imperiul Otoman şi nici Imperiul Habsburgic nu îşi doreau un nou raport de forţe în regiune. Mihai a acţionat din proprie iniţiativă şi ştia că succesul său va fi acceptat de Rudolf al II-lea, la acea dată împărat al Sfântului Imperiu Roman, rege al Boemiei şi Ungariei şi principe al Transilvaniei. Totuşi, pentru a nu-l nemulţumi pe Rudolf, Mihai s-a intitulat consilier/locţiitor al împăratului şi capitan general al oştilor imperiale, însă nobilii ardeleni l-au numit principe şi hrisoavele slavone „Domn din mila lui Dumnezeu al Ţării Româneşti şi Ardealului”.
Campania din Transilvania şi unirea celor două ţări româneşti l-au pus pe Mihai Viteazul în faţa unei noi situaţii. Alianţa cu Imperiul Habsburgic nemulţumea profund Polonia, iar refuzul lui Mihai de a ceda teritoriile dobândite cu sabia împăratului Rudolf al II-lea, precum şi controversatele-i măsuri de politică internă, îl obligau pe domnitor la o nouă campanie de cucerire, la răsărit de Carpaţi. Trupele sale au trecut Valea Trotuşului la 4 mai 1600 şi, cu ajutorul oştilor boiereşti din Ţara Românească, au format o armată de aproximativ 17 000 de oameni. Pe 10 mai a fost cucerit Bacaul şi doar şase zile mai târziu cetatea Sucevei, care în trecut rezistase eroic nenumăratelor asedii. În trei săptămâni a fost cucerit Iaşiul, Cetatea Tighina, Catatea Albă, Chilia şi Ismail.
Succesul şi uşurinţa campaniei s-a datorat pe fondul trecerii ostaşilor moldoveni de partea lui Mihai, singurul loc necucerit fiind cetatea Hotin, acolo unde Ieremia Movilă s-a refugiat cu o mare parte a curţii sale.
Ziua de 27 mai 1600 este punctul de glorie al destinului lui Mihai Viteazul, odată cu numirea sa „Domn al Ţării Româneşti, Ardealului şi Moldovei” într-un hrisov emis în aceeaşi zi. În mentalul colectiv românesc, Mihai Viteazul rămâne unul din cei mai importanţi eroi naţionali, fiind primul care a realizat unirea tururor românilor sub o singură autoritate, în ciuda unor condiţii politice internaţionale teribil de potrivnice.
Unirea sub spectrul lui Alexandru Ioan Cuza
Unirea Principatelor Române, cunoscută şi sub numele de Mica Unire, s-a realizat odată cu alegerea lui Alexandru Ioan Cuza domn al Moldovei pe 5 ianuarie 1859 şi domn al Ţării Româneşti pe 24 ianuarie 1859. Totuşi, primul pas în această uniune îl face domnitorul muntean Gheorghe Bibescu în 1848, care desfiinţează vama de la Focşani, în consens cu Mihail Sturza, domnitor al Moldovei.
După înfrîngerea Rusiei în războiul Crimeei, hegemonia Franţei i-a permis lui Napoleon al III-lea să încerce creearea unui bastion în răsărit, care să contrabalanseze dominaţia rusă în regiune. Pe fondul acestor evenimente şi din dorinţa unionistă a liderilor partidelor naţionaliste din Moldova şi Ţara Românească, precum şi a celor aflaţi în străinătate (în special în Franţa), ideea unificării celor două Principate a devenit tot mai prezentă în inimile românilor. Tratatul de la Paris din martie 1856 prevedea intrarea Principatelor Române sub garanţia marilor puteri veste europene, dar şi revizuirea legilor fundamentale şi permisiunea organizării unor adunări ad-hoc, care aveau să le ofere liderilor români posibilitatea să îşi exprime opinia în priviinţa uniunii.
Dacă majoritatea opiniei publice din Ţara Românească susţinea unirea cu Moldova, în principatul de la răsărit situaţia era complicată, deoarece unioniştilor Alexandru Ioan Cuza şi Mihail Kogălniceanu li se opuneau separatiştii Nicolae Istrate, Costache Negruzzi şi Gheorghe Asachi, care presupuneau că alegere capitalei la Bucureşti ar fi dus la o decădere a Iaşiului.
Prin fraudă electorală şi cu sprijinul Austriei şi al Imperiului Otoman, Nicolae Vogoride, un aspirant la tronul Moldovei, a reuşit să câştige mai multe voturi în cadrul Divanului Ad-hoc. Frauda însă a fost reflectată în presa vremii şi astfel, la întâlnirea, dintre Napoleon al III-lea şi Regina Victoria, care a avut loc la Osborne, s-a decis anularea alegerilor din Moldova şi acceptarea unei uniuni parţiale a Principatelor, cu doi domni, două guverne şi două Adunări Legislative. Singurele instituţii comune fiind Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Comisia Centrală de la Focşani. Pe 22 septembrie 1857 au avut loc noi alegeri şi s-au decis noi rezoluţii în cadrul divanului Ad-hoc al Moldovei unioniste.
Evenimentul istoric de recunoaştere internaţională a unirii a avut loc la 24 ianuari 1859, sub spectrul lui Alexandru Ioan Cuza, înlăturat în anul 1866, odată cu aducerea pe tron a principelui Carol I.
Unirea tuturor românilor
În toamna anului 1918, sfârşitul Primului Războiu Mondial a adus cu sine criza politică în interiorul Imperiului Habsburgic şi dezastrul militar strategic în rândul Puterilor Centrale, iar ţările capitaliste au fost zguduite de puternice cataclisme sociale, răscoale şi revoluţii burghezo-democratice şi proletare. Sub imboldul foamei şi mizeriei lăsate în urmă de război, mişcarea revoluţionară a descompus imperiului Austro-Ungar, în urma căruia s-au format noi state naţionale independente: Austria, Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria, iar altele, ca de exemplu România şi Serbia, şi-au desăvârşit propria lor unitate naţională.
Unirea Transilvaniei cu România de la 1 decembrie 1918 a avut loc la Alba-Iulia, în urma unei mari adunări naţionale care a fost primită cu mult entuziasm în toate cercurile româneşti. Este cel mai important eveniment din istoria tânărului nostru stat naţional şi coincide cu dezideratul de ocupare a întregului spaţiu geografic la aceeaşi întindere pe care a avut-o vechea Dacie.
Într-o atmosferă de sărbătoare, la care au participat peste 1000 de delegaţii oficiale venite din cele 27 de comitate româneşti, episcopii, societăţi culturale, reprezentanţi din învăţământ, consilieri şi, nu în ultimul rand, mulţi oameni de rand veniţi din toate colţurile ţării îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, pe câmpul lui Horea, sub cetatea lui Mihai Viteazul, s-a înfăptuit Marea Unire a tuturor românilor.
În cadrul Declaraţiei de la Abla-Iulia, citită de episcolul Iuliu Hossu, s-a decis unirea Transilvaniei, Banatului şi a Ţării Ungureşti cu Regatul României. Rezoluţia votată de Marea Adunare Naţională a adus cu sine o serie de drepturi care însoţeau deplina libertate naţională, dreptul de a administra şi judeca în propria limbă, reforma agrară radicală, libertatea presei, avantaje muncitorii industriale etc. Din anul 1990, 1 decembrie a fost aleasă Ziua Naţională a României, prilej de sărbătoare publică în întreaga ţară.