Potrivit istoricilor, fascinaţia faţă de acest loc al morţii, denumit de aceştia „sindromul Auschwitz”, a afectat capacitatea oamenilor de a înţelege pârghiile reale din spatele genocidului, care a avut şi alte premise, nu numai antisemitismul.
După cercetarea criminalilor din perioada Holocaustului, istoricii au descoperit că aceştia nu erau toţi antisemiţi, ci luau parte la crime din mai multe motive, printre care şi presiunea grupului, influenţa alcoolului sau aşteptările camarazilor. Mai ales în estul Europei, oamenii nu erau antisemiţi care îşi omorau vecinii cu prima ocazie, ci localnici care, într-o regiune extrem de săracă, au văzut „eliminarea” evreilor ca o şansă de dobândi anumite bunuri materiale, spun istoricii Ray Brandon şi Wendy Lower. Lev Rozhetsky, unul dintre supravieţuitorii Holocaustului, dezvăluie faţa mai puţin cunoscută a genocidului în volumul de memorii „Necunoscuta carte neagră”. Rozhetsky era elev când armată română, cel mai mare aliat al Wehrmachtului, a ocupat sud-vestul Ucrainei, în 1941. Amintirile sale sunt legate de întâmplări îngrozitoare: fete aruncate în latrine, evrei chinuiţi, torturaţi şi împuşcaţi, câini care umblau prin mormanele de cadavre. Între 1941 şi 1944, aproape 500.000 de evrei ucraineni au fost ucişi.
Criminalii „oficiali” din această regiune, conduşi de obicei de câţiva comandanţi nemţi, erau jandarmii români şi localnicii de origine germană. Însă, potrivit lui Rozhetsky, lor li s-au alăturat şi numeroşi ucrainieni, care jefuiau casele celor ucişi: „Odată simţit mirosul de pradă, tot felul de ticăloşi veneau alergând din toate directiile”, spune Rozhetsky. „Vecinii aşteptau că vulturii să părăsim apartamentul. S-au certat apoi pe lucruri în faţa mea, smulgându-şi unul altuia din mână obiecte şi trăgând de perne, oale, tigăi şi plapumi”, povesteşte o altă supravieţuitoare, Sara Gleykh, la acea vreme studentă la Mariupol în Ucraina. Potrivit istoricului Joshua Rubenstein, în regiunea baltică şi vestul Ucrainei, în special, dar şi în restul Europei de Est, „populaţia înţelesese că nu existau limite cu privire la ceea ce li se putea face vecinilor evrei”: din Volhynia, unde ucraineni înarmaţi cu topoare, cuţite şi sârmă ghimpată au omorât 30 de localnici evrei, până la Kaunas, Lituania, unde criminalii din oraş erau fotografiaţi lovind până la moarte evrei cu o bară de fier.
Masacre într-o atmosferă festivă
În Europa de Vest, imaginea generală despre Holocaust se concentrează pe Auschwitz-Birkenau. Însă cei care doresc să privească drept în inima întunericului trebuie să afle povestea taberelor Operaţiunii Reinhard, relativ necunoscute (denumită după Reinhard Heydrich, şeful Gestapo). În scurta perioadă în care au operat, pentru că toate au fost desfiinţate la sfârşitul anului 1943, taberele de la Belzec, Sobibor, Treblinka şi Chelmno (unde dubele de gazare au fost folosite pentru prima dată) au fost responsabile pentru moartea a peste 1,5 milioane de evrei. Mai puţin de jumătate din victimele Holocaustului au fost însă ucise în tabere, iar din acestea, 1,2 milioane au murit în lagărele de muncă silnică. Chiar înainte ca naziştii să construiască taberele morţii din Polonia ocupată, aproximativ 1,5 milioane de evrei au fost ucişi cu focuri de armă în masă. În timpul acestor masacre, care au avut loc în prima fază în estul Poloniei şi Uniunea Sovietică în 1941-1942, domina o atmosferă „festivă, ca de carnaval”.
Istoricii Omer Bartov şi Timothy Snyder au început să investigheze relaţiile etnice locale înainte de război în societăţile complexe dinăuntrul graniţelor Europei de Est, a cărei omogenitate etnică de astăzi este o urmă vagă a melanjului de populaţii care au trăit aici înainte de 1939. Studiile au arătat că multe locuri, precum vestul Volhyniei, au evoluat de la o armonie etnică relativă la „un câmp de luptă al unui război civil” până în 1943, într-un peisaj dominat de jaf şi tâlhării. În anii ’60 era la modă ideea marxistă cum că nazismul ar fi fost o creaţie a afacerilor la nivel înalt, că Hitler a fost finanţat de capitalişti, care la rândul lor au provocat fascismul pentru a-şi proteja interesele, dar şi pentru a împiedica masele să observe acest lucru. În ultimii 20 de ani însă, când accentul a căzut pe rasă şi ideologie, paradigma practic a dispărut. A devenit clar că regimul controla afacerile mari, nu invers, şi că liderii nazişti credeau în ideologia lor, în special în ceea ce Saul Friedlaender numea „antisemitism de răscumparare”.
Naziştii, cei mai mari hoţi din istorie?
În ultimii ani însă, istoricii au început din nou să vorbească despre al Treilea Reich ca despre „un regim gangster” sau „guvernat de hoţi, fără conştiinţă”, deşi de această dată au lipsit presupunerile cu privire la prioritatea motivaţiilor de ordin economic. Jonathan Petropoulos, de exemplu, observă că „naziştii nu au fost numai cei mai cunoscuţi criminali din istorie, dar şi cei mai mari hoţi”. La toate nivelurile, individual, instituţional, statal şi european, procesul uciderii era însoţit de jafuri la o scară incredibilă. Holocaustul nu a fost condus de economie, dar este limpede că posibilitatea câştigului financiar a fost un factor motivant. Naziştii au calculat cu precizie valoarea bunurilor confiscate de la evreii din taberele morţii şi au jecmănit ţările ocupate, precum Olanda, într-o manieră remarcabilă. Agenţii precum Einsatzstab Reichsleiter Rosenberg (ERR) erau înfiinţate pentru a coordona furtul de opere de artă din întreaga Europă şi populaţia germană a fost făcută complice la crime, prin distribuirea hainelor evreilor morţi la evenimente de caritate „Ajutorul de iarnă” sau „Pieţe evreieşti”, precum se întâmpla în Hamburg.
Un consens antisemit
Antisemitismul rămâne esenţial pentru că este forţa de propagare a regimului, contextul care a permis diverşilor protagonişti cu motive diferite să se unească, dar nu ar trebui să constituie unica explicaţie. Oricare ar fi fost motivele reale ale criminalilor, oricât de lacomi, invidioşi sau plini de ură ar fi fost, ştiau că regimul purta „un război împotriva evreilor” şi că puteau scăpa basma-curată din aproape orice, atât timp cât făceau parte din plan. Deşi marea majoritate a evreilor ucişi în timpul Holocaustului veneau din Europa de Est şi au fost omorâţi tot acolo, se ştiu mult mai multe despre genocidul din Europa de Vest. Ştim despre ratele de supravieţuire, rezistenţă, oportunităţi de ascundere, încercări de salvare, rolul poliţiei locale şi al birocraţiei în listarea şi deportarea evreilor, ba chiar avem liste foarte precise de deportare, în special pentru Franţa, Belgia şi Olanda.
Când vine vorba însă de Europa de Est, numai începând cu anul 1990 istoricii au putut produce studii detaliate ale regiunilor care sunt astăzi părţi ale Belarusului, Galiciei, Lituaniei, Estoniei şi Transnistriei, pentru că au fost deschise arhive inaccesibile anterior. Evreii din România (fără partea de nord a Transilvaniei, care a fost cedată Ungariei în 1940) şi din Transnistria au fost cel mai probabil ucişi nu de nemţi, ci de români, spun istoricii Ray Brandon şi Wendy Lower. Mareşalul Ion Antonescu, conducătorul României în 1940-1944, nu a fost forţat să deporteze evreii români. Acest lucru s-a întâmplat la iniţiativa României, deşi sub umbrela atacurilor conduse de germani asupra evreilor.
Mai multe dovezi ale libertăţii de mişcare a lui Antonescu vin din faptul că, în momentul în care soarta războiului a început să nu mai ţină cu nemţii, a oprit planurile de deportare ale evreilor din vechiul Regat al Moldovei şi Ţării Româneşti, şi tocmai de aceea evreii din Bucureşti au supravieţuit în mare parte războiului. România constituie o situaţie excepţională pentru că, deşi era aliniată ferm la direcţia germanilor, a rămas un stat suveran şi nu a fost niciodată ocupat de Wehrmacht. Alte ţări însă, precum Croaţia, la care se face greşit referire cu termeni de „stat marionetă”, şi Slovacia, aflată sub conducerea „clerofascistului” Jozef Tiso, au forţat într-o oarecare măsură ritmul politicii evreieşti. Deşi acum este limpede că nu a existat un plan simplu şi singular de a ucide evreii din Europa şi că acea politică s-a dezvoltat într-o manieră ad hoc, pe baza competiţiilor între diferite agenţii naziste, este de asemenea clar că diverse grupuri criminale au împărţit acelaşi obiectiv.
Românii ucigaşi de la Bogdanovka
Lagărul Bogdanovka, din Transnistria a fost construit de autorităţile române în octombrie 1941. Pe 1 decembrie acelaşi an, 54.000 de evrei din Basarabia şi Odessa au fost închişi acolo. La jumătatea lunii decembrie, autorităţile române, în colaborare cu naziştii, au decis să ucidă toţi deţinuţii din lagăr. Masacrul a început pe 21 decembrie şi a fost comis de soldaţi şi poliţişti români şi ucraineni, alături de militari nemţi. 5.000 de persoane bolnave şi cu handicap au fost arse de vii în două grajduri. Ceilalţi prizonieri au fost forţaţi să se dezbrace şi să se aşeze în genunchi. Au fost apoi ucişi cu câte un glonţ în ceafă cu o grenadă. Între 21 şi 24 decembrie şi 28 şi 31 decembrie, au fost ucişi în jur de 43.000 de evrei. Două sute de deţinuţi au fost lăsaţi în viaţă, pentru a arde cadavrele. Unii dintre ei s-au sinucis, iar ceilalţi au murit de frig.
Cifrele Holocaustului
6.000.000 de evrei au fost ucişi, adică circa 70% din evreii europeni
800.000 au murit din cauza „ghetoizării şi privaţiunilor”
1.400.000 au fost ucişi prin „împuşcare în aer liber”
2.900.000 morţi în lagăre de concentrare
Au fost ucişi
90% din evreii letoni şi lituanieni
75% din evreii din Germania şi Austria
70% din evreii din Cehoslovacia, Grecia, Olanda şi Iugoslavia
50% din evreii din Belgia, Ungaria, România, Belarus şi Ucraina
