Obiceiurile tradiţionale, cultura, arta ţărănească, peisajul şi creaţiile tehnice au fost pilonii pe care România interbelică şi-a construit imaginea externă.
România interbelică ştia, pe de-o pare, că nu e suficient cunoscută pe plan mondial, iar pe de altă parte are destui duşmani care-i deformează imaginea. Tocmai de aceea ţara îşi pune la punct o strategie prin care poporul român să-şi prezinte cele mai importante valori ale sale.
„Propaganda face ca umanitatea să se mişte în favoarea ta, iar în domeniul propagandei externe România nu trebuie să facă economii”, atrăgea atenţia Nicolae Iorga, încă din 1920. La rândul său, referindu-se la promovarea culturală, Constantin C. Giurescu afirma că „propaganda bine chibzuită este tot atât de preţioasă ca o baterie antiaeriană”. Trebuie menţionată aici o ştiinţă nouă pe plan mondial – imagologia – dezvoltată de francezi în anii ’60, dar cu prime încercări încă din perioada interbelică. Imagologia este, între altele, studiul imaginilor pe care popoarele şi le fac despre sine. România este una dintre ţările care au reuşit, încă din anii interbelici, să identifice acele mecanisme prin care un popor să fie cât mai bine înţeles de universalitate. Cea mai bună modalitate prin care ţările se prezintă, în perioada dintre cele două războaie mondiale, este expoziţia universală. Au fost patru asemenea expoziţii universale – la Barcelona, în 1929, la Bruxelles, în 1935, la Paris, în 1937 şi la New York, în 1939. România a participat la toate aceste expoziţii universale, aflăm de la Claudiu Alexandru Vitanos, doctor în Istorie, cu preocupări tocmai în domeniul imagologiei. Pe baza unei ample documentări în arhivele instituţiilor statului român din perioada interbelică, Alexandru Vitanos prezintă în lucrarea recent apărută – „Imaginea României prin turism, târguri şi expoziţii universale, în perioada interbelică” – felul în care noi ne-am construit în acele timpuri „brandul” de ţară.
Imaginea noastră în lume – „stimă şi respect”
Expoziţia universală însemna un oraş în miniatură, întins pe câteva zeci de hectare, unde fiecare ţară avea propriile ei pavilioane, dar şi alte construcţii emblematice. Astfel de evenimente se întindeau pe parcursul mai multor luni, ba chiar, în unele cazuri, aproape un an. Ca să înţelegeţi impactul unor asemenea manifestări trebuie să spunem că expoziţia universală de la Bruxelles, desfăşurată pe o suprafaţă de 125 de hectare, unde erau 140 de pavilioane care reprezentau 32 de ţări de pe toate continentele, a fost vizitată de 20 de milioane de oameni. Mai mare amploare are expoziţia universală de la Paris, care în perioada 25 mai – 25 noiembrie 1935 este vizitată de 31 de milioane de oameni. Era clar că tocmai în acest „concert” al umanităţii o ţară putea să arate tot ce avea ea mai important- modul de viaţă al poporului, mentalităţile şi organizarea politică, bogăţiile solului şi subsolului, industria, agricultura, turismul.
Este pur şi simplu o scenă, cum spune Alexandru Vitanos, unde statele îşi expun imaginea, rodul propagandei lor externe. Cum anume trebuia să fie mesajul pe care România să-l transmită, o spune clar Dimitrie Gusti, filosof, estetician, sociolog, membru al Academiei Române şi fondator al Muzeului Satului din Bucureşti – „România trebuie să se afirme ca o ţară bogată, mare, unită, cu un popor ales şi plin de perspective strălucite pentru viitor, şi astfel să impună stimă şi respect”. Ţara noastră îşi clădeşte cu migală imaginea şi unul dintre primii paşi este înfiinţarea Direcţiei Generale a Presei şi Propagandei, la 1 ianuarie 1927, aflată în subordinea Ministerului Afacerilor Externe, care va include ataşaţii de presă din toate ambasadele noastre. Ceva mai târziu, în februarie 1931, se organizează „Comisia pentru studierea participării la expoziţii şi târguri internaţionale”, la care îşi vor trimite reprezentanţi diverse ministere. Autorităţile lasă organizarea pavilioanelor româneşti de la expoziţiile universale pe mâna unor specialişti. Delegaţia noastră e condusă de un comisar general. Funcţia aceasta va fi atribuită mai întâi lui Alexandru Tzigara-Samurcaş, pentru expoziţiile de la Barcelona şi Bruxelles. Personajul este considerat unul dintre făuritorii României moderne, în perioada interbelică fiind director al Muzeului de Artă Naţională, doctor în Filosofie şi profesor universitar în Istoria Artelor, la Bucureşti şi Chişinău. Funcţia de comisar general al pavilionului României, la expoziţiile universale de la Paris şi New York, va fi preluată de Dimitrie Gusti.
România interbelică, ţara contrastelor
Ce putea să spună România despre ea însăşi în anul 1930, când se face un recensământ şi se constată, cu precizie, că 80% din populaţia ţării – adică 14,5 milioane de oameni – se află în mediul rural, în 15.201 sate, în timp ce în 172 de oraşe, câte erau atunci la noi, se aflau numai 3,6 milioane de oameni. România îşi reduce masiv importurile, dar creşte exporturile. Statistica din perioada 1919 – 1939 arată că la un milion de tone de produse de toate felurile, importate, noi exportam între cinci şi nouă milioane de tone, venitul naţional fiind asigurat de industrie, în proporţie de 30,8% şi de agricultură – 38,1%. Luând în calcul producţia industrială şi agricolă, dar şi construcţiile, România era, în 1938, pe locul al X-lea în Europa, înaintea noastră fiind Germania, Marea Britanie şi Franţa, iar în urma noastră – Austria, Elveţia, Ungaria sau Bulgaria.
România e pe primul loc în Europa la extracţia de petrol, pe locul secund la zăcămintele de aur scoase la lumina zilei, după Suedia, şi tot pe locul secund la extracţia de gaze naturale, după URSS. Două cifre ne arată salariile românilor în 1938 – media de 2.361 de lei în industria extractivă sau 1.600 de lei în domeniul artelor. Cât priveşte locuitorii din mediul rural, venitul acestora, pe an, este de 8.000 de lei. E foarte puţin în comparaţie cu Franţa şi Marea Britanie, unde venitul anual în mediul rural este echivalentul a 60.000, respectiv 80.000 de lei. Multe oraşe de la noi au încă aspect rural, orăşenii având propriile grădini cu legume şi zarzavaturi, cresc animale şi păsări. Faptul că numai 10% din oraşele noastre au planuri de sistematizare duce la apariţia unui fenomen ciudat – mulţi oameni de la sat se mută peste noapte la oraş, construindu-şi aşa-numitele „case de vineri până duminică”. Sunt case din lemn, pământ şi rogojini, ridicate în numai trei zile, la sfârşit de săptămână. Bucureştiul avea în 1938 mai mult de 20.000 de asemenea locuinţe „instantanee”. Diplomatul şi scriitorul francez Paul Morand face, în 1935, tabloul unui Bucureşti al contrastelor – „Bucureştiul e Bucureşti şi l-aş recunoaşte între o sută de capitale, după atelajele lui cu boi alături de Forduri, în plină stradă mare. Casele foarte înghesuite şi foarte înalte în centru se duc spre periferie, spaţiindu-se şi devenind treptat mai scunde, până se topesc în cocioabe şi sfârşesc în pământ, în bordeie de chirpici. Oraşul european dispare şi începe Asia”.
„Ploaie” de medalii pentru români
Românii ştiu bine, în perioada interbelică, faptul că, dincolo de marile probleme economice şi de civilizaţie pe care ţara le avea atunci, altceva era demn de a fi descoperit de întreaga lume – obiceiurile străvechi, cultura, meşteşugurile, peisajul şi creaţiile tehnice. Acestea vor fi temele principale pe care autorităţile de la Bucureşti se vor baza, în cadrul expoziţiilor universale. Specialiştii români şi străini care ne vor vizita pavilioanele au în comentariile lor câteva cuvinte emblematice despre felul în care România este „expusă” în văzul întregii lumi – „sobrietate”, „estetică” şi „dimensiune artistică”. Prima expoziţie universală interbelică va fi la Barcelona, în 1929, la care participă 19 ţări. Pavilionul românesc este executat de arhitectul Duiliu Marcu. Vezi o construcţie de tipul casei munteneşti, ca arhitectură, dar şi în privinţa materialului din care e făcut totul – lemn. Pavilionul are 400 de metri pătraţi. Secţiunea culturală e primordială – pictură, sculptură, teatru, ştiinţe şi etnografie. Vine secţiunea economică – minerit, păduri, agricultură, industrie, şcoli profesionale, sport, dar şi industria casnică.
„Arta ţărănească a uimit prin frumuseţea ei nebănuită, tocmai în Spania. Scoareţele ţărăneşti au stârnit adevărata admiraţie, atât a pictorilor, cât şi a norodului”, notează Alexandru Tzigara-Samurcaş. Vizitatorii pătrund într-un spaţiu dominat de troiţe, felurite produse ale artei ţărăneşti a lemnului, alături de produse din olărit. Secţiunea de artă veche este organizată de Ion Andrieşescu, director al Muzeului de Antichităţi. Aici poţi să vezi şi o impresionantă hartă arheologică a României. Secţiunea de artă religioasă prezintă icoane şi candelabre vechi de câteva secole. Secţiunea de pictură şi sculptură este pusă la punct de pictorul Gheorghe Petraşcu, director al Pinacotecii Statului. Sunt prezentate lucrări vechi, dar şi contemporane ale artiştilor români. Secţia economică e dominată de o hartă a României, cu bogăţiile ţării, scoase în evidenţă prin lumini succesive, instalaţia fiind realizată de inginerul Dimitrie Leonida. Prin felul în care s-a prezentat, ţara noastră este înscrisă în prima categorie a expozanţilor, alături de Franţa şi Germania, în timp ce ţări ca Belgia şi Italia sunt plasate la un nivel inferior. Dintre cei 230 de expozanţi români, 211 au fost premiaţi – au fost decernate 62 Grand Prix, 49 de medalii de aur şi opt de bronz, plus alte diplome. „Totalul cheltuielilor e foarte mic, faţă de marile succese obţinute şi de profitul material şi moral ce a rezultat pentru ţară”, conchide comisarul nostru general. Participarea ţării noastre la această expoziţie a însemnat cheltuieli de 16 milioane de lei. Numai construirea pavilionului a reprezentat o investiţie de 3,5 milioane de lei. Printre cei care au susţinut aceste cheltuieli sunt atât Camerele de Comerţ şi Industrie şi Asociaţia Industriaşilor Petrolului, cât şi Banca Naţională a României, alături de Ministerul Economiei.
Arta românească uimeşte Belgia
Spectacole, concursuri, jocuri sportive. Europa este cu ochii pe Bruxelles, unde 20.000 de muncitori amenajează infrastructura expoziţiei universale din 1935. Se spunea atunci că această expoziţie inaugurează „o nouă eră de artă, cultură şi civilizaţie universală”. La eveniment participă 32 de ţări, cu un total de 8.930 de expozanţi – din Iran şi China până în SUA şi Australia, Egipt, Japonia, ca să enumerăm doar câteva state. România vrea să iasă din nou în evidenţă, iar Guvernul Tătărăscu deschide o finanţare de opt milioane de lei pentru toate pregătirile. Pavilionul nostru e realizat de arhitectul Constantin Mosinschi şi are 1.000 de metri pătraţi, fiind situat la intersecţia a două artere principale ale orăşelului expoziţional. Casa românească are pereţii îmbrăcaţi cu scene din viaţa de zi cu zi a ţăranilor. Faţada e dominată de coloane impozante.
Cum intri în pavilion dai cu ochii de Tezaurul de la Pietroasa, apoi vezi broderii, cărţi vechi şi obiecte de cult – în secţiunea religioasă. Mergi spre zona dedicată picturii – afli despre şcolile de profil din România, tendinţele artistice româneşti din ultimii 50 de ani, dar vezi şi 100 de lucrări ale artiştilor noştri, din colecţii publice şi private. Pătrunzi apoi în spaţiul etnografic, după aceea spre standul cărţii româneşti, aici expunând Academia Română, universităţi din ţară, Institutul Social Român şi edituri. Mostre agricole şi forestiere, petroliere, informaţii despre serviciile noastre de transport – în secţiunea economică. „Întreaga ţară va putea fi mai bine cunoscută de străini dacă arta ei – şi în primul rând arta populară – se va prezenta într-un chip care să-i reveleze înţelesurile specifice”, spune în acel moment Alexandru Tzigara-Samurcaş. Presa internaţională apreciază modul în care ţara noastră se prezintă, comentariul lui Alfred Bouckert referindu-se la „splendidul muzeu folcloric al României” şi continuând astfel – „în România tradiţia are darul, rar întâlnit în alte locuri din lume, să fructifice prezentul”, în timp ce George Detaille remarcă faptul că expozanţii români „nu au neglijat niciuna dintre coordonatele propuse de autorităţile româneşti şi receptate de opinia publică belgiană”. România primeşte, prin cei 140 de expozanţi ai săi, 134 de medalii şi diplome, în acest fel situându-se pe locul al XV-lea în topul statelor prezente la acest eveniment mondial.
Parisul la picioarele lui Fănică Luca
Parisul vrea să vadă „artele şi tehnicile timpului prezent”, după sloganul expoziţiei universale din 1937. România va apăsa acum pe acceleraţia promovării sale în străinătate, judecând numai după faptul că Bucureştiul va investi pentru prezenţa noastră la Paris nici mai mult nici mai puţin decât 121.300.371 de lei. Atenţie însă, din această sumă 14 milioane de lei vor fi alocaţi doar pentru publicitate, Direcţia Presei având rolul de a tipări şi difuza în toată Europa materiale care să conţină idei considerate primordiale în promovarea externă a ţării noastre – continuitatea istorică a românilor, contribuţia românilor la dezvoltarea civilizaţiei mondiale şi specificul diverselor regiuni ale României. Vor vedea lumina tiparului lucrări ca „Istoria românilor”, de Nicolae Iorga, „Pământul şi poporul românesc”, de Simion Mehedinţi, „Dunărea şi Marea noastră”, de Grigore Antipa, „Arta ţărănească”, de George Oprescu, dar şi alte cărţi de referinţă – 17 volume, în total. Cât priveşte pavilionul românesc de la Paris, va fi o clădire impozantă, cu trei etaje, realizată de arhitectul Duiliu Marcu. Faţada e dominată de arcade, iar pereţii exteriori sunt îmbrăcaţi cu marmură de Ruşchiţa. Pătrunzi în sălile mari, dominate de verdeaţă şi de basoreliefuri reprezentând scene din istoria noastră. Vezi însă şi două lucrări în mozaic, reprezentând Raiul şi Iadul, amintind de Ileana Cosânzeana şi al ei basm. Parterul clădirii e dominat de secţiunea economică, a resurselor şi turismului. La primul etaj e cultura, în timp ce ultimul etaj aparţine artelor plastice. Subsolul pavilionului are o imensă dioramă cu fauna României. Bucureştiul pune însă acum la cale „arma” secretă – bucătăria tradiţională.
Pentru acest scop este construită o altă clădire, după planurile arhitectului Octav Doicescu, alături de pavilionul românesc. Noua casă este restaurantul, care va fi administrat chiar de un bun cunoscător al domeniului, Dumitru Andronic. Meniul diferă de la o zi la alta. Şi dacă mâncarea nu e suficientă, atunci mesenii, în număr foarte mare, sunt delectaţi cu muzica tarafului condus de Grigoraş Dinicu, de naiul lui Fănică Luca şi de vocea inconfundabilă a Mariei Tănase, la care se adaugă jocul Căluşarilor. Nu e de mirare succesul românesc la Paris, Oficiul Internaţional al Vinului dedicând podgoriilor noastre „săptămâna vinului românesc”. Presa internaţională relatează că România „uimeşte, înaintea altor ţări”, dar se precizează că „cel care a biruit toată lumea a fost Fănică Luca”. Un francez scrie în cartea de onoare a pavilionului românesc – „fiecare francez n-are decât o singură dorinţă, să vadă magnifica ţară a României, după ce a vizitat bogatul său pavilion”, iar un om de afaceri, J. Bata, exclamă – „românii au avut în pavilionul lor tot ce poate interesa pe oameni, ca să vie în ţara lor şi să-şi cheltuiască acolo dolarii”. Ziarele franceze descriu România în culori dintre cele mai sofisticate – „prinţesa îndepărtată, a cărei graţie orientală se îngemănează cu gloria latină, europeană”. România va obţine 236 de premii, ocupând în acest fel locul al XI-lea în lume, dintre cele 48 de ţări participante la această expoziţie.
Cucerirea Americii
Cea mai vastă operaţiune românească de propagandă în străinătate se desfăşoară pe teritoriul SUA, cu ocazia expoziţiei universale de la New York, din 1939. Un document foarte interesant este întocmit la 3 noiembrie 1938 de comisarul general adjunct al pavilionului României, intitulat „cum se poate organiza propaganda românească la expoziţia din New York”. Iată câteva idei – valorificarea imensiului potenţial al presei americane, tipărirea de broşuri care să ilustreze arta populară românească, posibilităţile turistice, bucătăria tradiţională, promovarea marilor noştri artişti, la loc de cinste fiind George Enescu şi Constantin Brâncuşi. România începe „cucerirea” Americii prin intermediul presei americane. Sunt furnizate informaţii despre ţara noastră – ridicarea claselor sociale, dezvoltarea economică, sistemul de educaţie, sănătatea populaţiei urbane şi rurale, cât şi reglementarea problemelor legate de minorităţile etnice şi religioase. Activitatea biroului de presă românesc din New York este susţinută prin cheltuieli însumând cinci milioane de lei.
De remarcat că la 12 februarie 1939 începe o emisiune dedicată Americii, transmisă de Radio Bucureşti. Americanii vor asculta muzică orhestra Radio, corul Carmen, taraful lui Grigoraş Dinicu, solişti ai Operei Române, dar şi cântecele Mariei Tănase. Pavilionul românesc are un buget de 40 de milioane de lei, edificiul fiind construit după planurile arhitecţilor Rica şi Octav Doicescu. Imaginaţi-vă o clădire îmbrăcată în marmură şi coloane, cu ferestre în stil tradiţional. Vizitatorii văd obiecte ţărăneşti – scoarţe, cergi şi pieptare, cojoace şi oale din lut. Alte secţiuni sunt dedicate arheologiei şi industriei grele, hidro-biologiei, zootehniei şi geologiei. Aviaţia românească are un salon special. Sunt difuzate filme despre România. La rândul ei, bucătăria noastră are un rol important în promovarea turismului. Din păcate, mirosul de praf de puşcă se simte până la New York, în 1939, din cauză că multe ţări, care îşi anunţaseră iniţial prezenţa aici, şi-au anulat participarea după izbucnirea războiului. Românii încearcă totuşi să descreţească frunţile, pentru că la restaurantul pavilionului este servit vin de-al nostru. Statul român alocă un buget de cinci milioane de lei pentru transportul lichidului bahic peste Atlantic. Presa internaţională remarcă faptul că propaganda Bucureştiului fusese, în perioada interbelică, atât de eficientă, încât o luase pur şi simplu cu mult înaintea realităţii. „Ai fi putut crede că românii au o ţară mai civilizată, mai bogată şi mai puternică decât toate celelalte. Realitatea era însă cu totul alta”, notează Robert de Beauplan şi Charles Oulmont în revista „L’illustration”, în numărul din 26 august 1939. Dacă istoria ar fi fost, de atunci încoace, propice nouă, poate că România ar fi avut timp să se dezvolte suficient de mult, încât să ajungă la nivelul imaginii pe care şi-o crease deja în faţa lumii.
