Când Spania, care prezidează în prezent Uniunea Europeană, a lansat un apel în ianuarie 2010 pentru consolidarea cooperării economice în cadrul Uniunii şi pentru sancţiuni împotriva statelor prea îndatorate, premierul Zapatero a fost luat peste picior. Dar, la scurt timp după ce virusul crizei a devenit o ameninţare pentru întreaga zonă euro, coordonarea a devenit o idee foarte populară la Bruxelles. „Crizele sunt cele mai bune acceleratoare pentru reforme”, spun astăzi diplomaţii europeni. Singurul dezavantaj este că reformele viitoare pot sparge UE în cluburi de ţări mai mult sau mai puţin integrate, iar „noi” ţări membre trebuie să lupte pentru a evita retrogradarea la categoria a doua.
Cuplul franco-german decide tot
Schimbările actuale, accelerate de criza grecească, depind din ce în ce mai mult de deciziile luate de către germani şi francezi, care scurtcircuitează Comisia Europeană. Zona euro, devenită un nucleu dur al Uniunii, a creat un fond interguvernamental (Fondul European de Stabilitate), bazat la Luxemburg, presupus să acorde, cu o implicare minimă din partea Bruxelles-ului, asistenţă financiară ţărilor din zona euro care ar avea mari dificultăţi. Unul pentru toţi şi toţi pentru unul. Acordul cu privire la acest fond modifică de facto tratatele UE, a afirmat recent Pierre Lellouche, ministrul francez pentru Afaceri Europene. În plus, în ciuda unei anumite reticenţe din partea Berlinului, francezii se străduiesc să creeze un consiliu permanent al ţărilor din Euro-grup care să coordoneze politicile economice şi să supravegheze disciplina bugetară.
În ceea ce priveşte Germania, ea ar dori să pedepsească sever ţările vinovate de laxism bugetar notoriu, suspendând plăţile din fondurile UE (inclusiv ale fondurilor structurale). Deşi cancelarul german Angela Merkel a asigurat că reformele trebuie să atingă toate cele douăzeci şi şapte state membre ale UE, este dificil de imaginat că un astfel de sistem de sancţiuni severe poate să fie acceptat de către Londra, mereu foarte atentă la salvgardarea suveranităţii şi drepturilor sale în Uniunea Europeană. Dacă coordonarea economică nu este posibilă în douăzeci şi şapte, aceasta va fi limitată la zona euro. Este, într-adevăr, puţin probabil ca Germania să renunţe la lupta pentru stabilitatea monedei euro, a declarat un înalt diplomat al UE.
Desigur, Angela Merkel şi Nicolas Sarkozy nu sunt de acord cu privire la reformele de pus în aplicare, dar germanii, francezii şi olandezii sunt din ce în ce mai neîncrezători faţă de Comisia Europeană. Nu a eşuat aceasta în rolul ei de supraveghere faţă de Atena, care îşi falsifica statisticile de ani de zile ?, întreabă vocile critice, subliniind de asemenea, marea moliciune a acestei Comisii, incapabile de a reacţiona prompt la manifestările crizei financiare. Iar tocmai această Comisie este cea care, de mai mulţi ani încoace, propovăduia o evaluare a orientărilor bugetare ale statelor membre. Miniştrii de finanţe au acceptat iniţial această idee, dar fără participarea Comisiei. Uniunea Europeană este erodată de o criză de încredere atât internă cât şi externă, consideră politologul austriac Paul Luif.
Micşorarea rolului Comisiei şi celorlalte instituţii UE fragilizează procedurile destinate să asigure participarea largă a tuturor statelor membre în luarea deciziilor în UE. De exemplu, atunci când s-a discutat de fondul de ajutor de urgenţă, nu a contat nici numărul de locuri avute în Parlament, nici cel de voci în Consiliu, ci punctul de vedere al marilor platnici ai Uniunii şi diagnosticul lor al crizei.
„După alegerea mea la conducerea Consiliului European, am fost poreclit şoarece gri din Belgia. Astăzi, am auzit că îmi umflu competenţele. Ce progres incredibil în cinci luni!”, ironizează Herman Van Rompuy, care se impune din ce în ce mai mult preşedintelui Comisiei Europene, José Manuel Barroso. Într-adevăr, ţările membre au încredinţat belgianului, şi nu portughezului, munca asupra reformelor pentru a lupta împotriva crizei.
Dezvoltarea cooperării economice, structurile de ajutoare şi chiar aplicarea de sancţiuni în zona euro vor adânci în mod inevitabil diviziunea Uniunii într-o Europă cu două viteze, în care ţările din afara zonei euro ar putea deveni membri de periferie, mai puţin integraţi şi mai puţin luaţi în seamă.
Conceptul mai multor viteze este nefast, pentru că vine dintr-o epocă trecută. Nimeni nu urmăreşte acum în mod explicit crearea unui nucleu dur al Uniunii, este doar vorba de a se salva de criză. Nu este surprinzător faptul că cele mai importante ţări ale Uniunii Europene nu se întorc spre funcţionarii de la Bruxelles, ci aplică propriile lor idei, considerate mai bune.
Sursa: www.presseurop.eu
