În ultimii ani, migraţia spre Vest s-a feminizat; „supracalificarea” este o problemă pentru emigranţii din Italia; banii ONG-urilor franceze ajung în mâna romilor bogaţi din campuri. Acestea sunt doar câteva din temele discutate la o conferinţă care a adus la Bucureşti antropologi români şi străini.
Împreună cu Polonia, România a furnizat, după căderea comunismului, cel mai mare număr de emigranţi Vestului Europei. Ioana Vlase, de la Universitatea Neuchatel (Elveţia) a luat în discuţie feminizarea migraţiei româneşti după 2002 – dacă, în deceniul nouă, cei care-şi încercau norocul afară erau preponderent bărbaţi, după 2002 şi deschiderea graniţelor, femeile devin mult mai vizibile, ocupând piaţa muncii domestice (menajere, îngrijitori de bătrâni sau de copii). Pe de altă parte, înainte de deschiderea graniţelor, se mobilizau în special capii familiei: riscurile şi dificultăţile fiind mai mari, ei dormeau luni sau ani „la părăseală”, în case abandonate – cercetătoarea prezintă cazul unui grup de 8 români care au fost lăsaţi să doarmă într-un astfel de imobil, cu condiţia ca locatarii să aibă grijă de animalele pe care proprietarul le creştea în casă. Studiul se bazează pe interviuri făcute cu emigranţi dintr-un sat din Vrancea; la începutul său, migraţia internaţională păstrează obiceiul migraţiei comuniste sat oraş: dacă înainte cei de la sat trimiteau alimente generaţiilor mai tinere de la oraş, acum „neamurile” din România trimit italienilor alimente făcute în casă (cârnat, tobă, carne afumată etc.).
Genul se află şi în centrul studiului lui Remus Anghel de la ISPN Cluj – însă mai interesante decât observaţiile de gen au fost cele referitoare la saşii din Timişoara stabiliţi în Nurnberg. După ce au ajuns în Germania, aceştia fie s-au simţit priviţi de sus, fie nu au reuşit să se adapteze, încât au început să-şi privească cu alţi ochi, mai toleranţi, „românitatea”; consecinţa e că au început să-şi caute soţii şi să se căsătorească cu româncele din oraşul de baştină, Timişoara. Monica Alexandru de la Universitatea Bucureşti discută despre o problemă cu care se confruntă cei mai mulţi români emigranţi – „inconsistenţa de status”, joburile sub calificarea reală şi frustrările pe care le generează – astfel, o profesoară care lucrează ca menajeră în Italia şi-a găsit refugiul în înfinţarea unei asociaţii cu profil educaţional unde a început să predea ca voluntară pentru copiii celorlalţi emigranţi; „supracalificarea” este de multe ori o problemă în obţinerea unui job: ea nu e privită cu ochi buni de patroni şi creează dificultăţi suplimentare la muncă: un inginer din Târgu Jiu, sătul de ironiile tovarăşilor zidari („ce rahat de inginer eşti şi tu dacă nu poţi face un zid ca lumea?”) a început să le spună că are doar liceul, că în România trăiesc maimuţe şi că se mânâncă banane.
Banii ONG-urilor franceze ajung la romii bogaţi
Emigraţia romilor în Franţa s-a aflat în centrul lucrării lui Marion Lievre de la Universitatea Motpellier 3 care, în calitate de voluntar al unui ONG francez, a lucrat cu taberele rome aproape un an. Antropolaga arată cum intervenţiile sociale accentuează inegalităţile din campuri – banii şi ajutoarele sociale ajung la cei bogaţi, la şefii interlopi care controlează intrările din campuri. Aceştia sunt şi mediatori în relaţia cu autorităţile, fiind mai integraţi în societatea franceză (îşi trimit, de pildă, copiii la şcoală) – argumente suficiente pentru a le adresa politicile sociale. Cristina Boboc de la SNSPA a vorbit despre procesul invers, al italienilor care au migrat în ţara noastră. După valul patronilor care şi-au deschis afaceri şi mici intreprinderi , la începutul anilor 2000, a venit rândul unui alt val: burlaci între 25 şi 35 de ani, care, datorită mobilităţilor studenţeşti, s-au reîntors în România pentru a se angaja în multinaţionale. Profilul lor este mai degrabă de travelleri – din 28 de oameni luaţi în studiu, doar trei s-au implicat în relaţii stabile aici şi şi-au pus problema de a stabili definitiv în Bucureşti; au prieteni printre francezi şi polonezi şi nu sunt interesaţi de evenimentele comunitare de la Biserica italiană sau de la Institutul Cultural al ţării din Peninsulă. Motivul pentru care preferă ţara noastră e că viaţa e mai ieftină – pe de altă parte,câştigă cu peste 300 de euro mai mult decât colegii români angajaţi în joburi similare.
Ţăranii din Apuseni, îmbogăţiţi din tăierea pădurilor
Monica Vasile de la Max Planck Institute for Social Anthropology din Halle analizează „comerţul cu lemne, criza şi riscul”, într-un sat din Munţii Apuseni care, după ’89, a început să trăiască exclusiv din tăierea lemnului. Şi nu oricum, ci foarte bine – dacă, înainte de ‘89, oamenii abia îşi duceau zilele dintr-o agricultură sărăcăcioasă şi din comerţul semilegal cu lemnele din pădurile din jur, după Revoluţie, în plin haos legislativ şi corupţie, vânzarea de lemne s-a transformat într-o adevărată industrie, aducătoare de prosperitate. Satul s-a umplut de gatere; cel mai mare s-a dovedit şi cel mai profitabil, îmbogăţindu-l pe proprietar şi, în anii 2000, făcându-l deputat PDL. Deşi bărbatul e perceput acum ca un factor de protecţie la nivel înalt, oamenii locului încearcă să rezolve problemele pe plan local – „cu poliţistul, pădurarul etc”. Deputatul şi „Studentul” sunt eroii comunei („au plecat din sat şi s-au realizat”, spun mândri oamenii); „Studentul” locuieşte la Timişoara şi este dealerul principal pentru lemnul din zonă. Lemnul este în continuare valuta forte pentru săteni, transformaţi, după 20 de ani de exploatare intensivă a pădurilor, în antreprenori obişnuiţi cu riscurile. Riscul le-a intrat în sânge – unul dintre ei, simţind boom-ul, nu a ezitat ca, în 2000, să-şi vândă casa; într-un an, şi-a scos de şase ori banii. Criza economică nu-i atinge, declară ţăranii, „ce au crescut sunt doar riscurile”; unul din cei intervievaţi spune că a făcut profit de 23.000 euro anul acesta – cu 17.000 euro şi-a luat maşină. „Pădurea şi muierile”, se încurajează oamenii cu o zicală populară, „nu se termină niciodată”.
DEZBATERI
De la urbanizare la ritualuri
Conferinţa SACR, asociaţia care adună majoritatea antropologilor români, s-a desfăşurat în acest weekend la Casa Universitarilor din Bucureşti şi a avut mai multe secţiuni – „urbanizare”, „migraţie”, „etnicitate”, „corp”, „economie”, „reprezentare”, „ritualuri”, „mass-media”; dezbaterile şi studiile despre emigraţie s-au dovedit cele mai interesante.
Dacă, în deceniul nouă, cei care-şi încercau norocul afară erau preponderent bărbaţi, după 2002 femeile devin mult mai vizibile, ocupând piaţa muncii domestice.
