Cursa spre glorie a micii Anglii a lui Henric al VIII-lea a plecat de la ideea că regele nu ar putea împărţi propria suveranitate cu nimeni, cu atât mai puţin în materie religioasă şi cu atât mai puţin cu îndepărtatul Papă-rege. Cu timpul, regii englezi au cucerit teritorii şi au construit un imperiu. Conflictul cu catolicismul s-a stins puţin câte puţin şi datorită sfârşitului statului pontifical şi puterii temporale a Papei.
În perioada postbelică, după sfârşitul imperiului britanic, Sfântul Scaun s-a reinventat mare actor internaţional, răscumpărând ipoteca pacturilor cu Mussolini, Franco şi Hitler. Mai rămăsese doar chestiunea irlandeză care să-i facă nepopulari pe papistaşi. Dar şi conflictul irlandez s-a stins în cele din urmă. Papa nu mai trezeşte teamă. Fidelitatea faţă de coroană a catolicilor britanici este de acum incontestabilă. Tradiţionalele sentimente anticatolice au părăsit politica britanică şi au mai rămas doar în pub-uri sau în departamentele de filosofie.
În virtutea parabolei menţionate, premierul David Cameron şi-a putut învinge tentaţia de a reduce vizita doar la o întâlnire spirituală şi poate saluta astăzi vizita lui Benedict al XVI-lea ca ”şef de stat”. Regatul Unit şi Sfântul Scaun, imperii globale post-moderne, sunt atrase unul spre celălalt. Tocmai pentru că catolicismul este tot mai mult în lume şi tot mai puţin în Europa, Sfântul Scaun are nevoie de parteneri în sintonie cu înrădăcinarea occidentală a Papalităţii, dar şi cu viziunea sa planetară. Tocmai pentru că imperiul financiar şi cultural britanic se clatină, Regatul Unit are nevoie de parteneri cu idei, valori şi viziuni.
Parteneriatul există deja în fapte, aşa cum a ilustrat Cameron: ”Biserica catolică anunţă lumii un mesaj de pace şi dreptate iar noi acţionăm strâns împreună cu ea pentru a promova aceste cauze”. Privind schimbările climatice, pentru dezvoltare, împotriva sărăciei, pentru pace, Sfântul Scaun şi Marea Britanie conlucrează deja sub multe forme.
Cu toate acestea, deosebirile dintre cei doi parteneri nu sunt de neglijat iar vizita Papei este un test delicat, potrivit Corriere della Sera. Dacă ea este confirmarea interesului Vaticanului pentru acest parteneriat, serveşte mai ales Sfântului Scaun pentru a-şi enunţa viziunea istorică care-i conduce astăzi acţiunea internaţională. Aşa cum a spus Suveranul Pontif încă din prima zi a vizitei, rădăcinile creştine ale Occidentului trebuie apărate împotriva ”extremismului ateu” şi a ”laicismului agresiv”, împotriva relativismului şi muticulturalismului. Papa german îi îndeamnă pe englezi să se opună acestor rele aşa cum s-au opus nazismului.
În ceea ce-i priveşte, englezii nu se tem de lecţiile creştinismului şi istoriei. În faţa Camerei Comunelor, la 18 iunie 1940, Churchill a anunţat că de iminenta Bătălie a Angliei va depinde ”supravieţuirea civilizaţiei creştine”. Dar Churchill însuşi era un om al secularizării. Avea oroare de fanatismul creştin ce distrusese iubitul Imperiu roman, ca şi de fanatismul musulmanilor împotriva căruia a luptat pe când avea 20 de ani tot aşa cum acum Occidentul luptă împotriva lui Ben Laden.
Aceeaşi secularizare, acelaşi relativism pe care Papa îl deplânge, determină astăzi guvernul lui Cameron să-l asculte pe Suveranul Pontif şi să lucreze împreună cu el. De asemenea, determină Regatul Unit, care a salutat deja convertirea la catolicism a fostului premier Tony Blair, să salute beatificarea cardinalului Newman, prima a Papei Ratzinger, prima pe pământ britanic şi tocmai a unui anglican convertit.
Sursa: Agerpres
