În viitoarea Constituţie, parlamentarii din comisia de revizuire au decis să fie recunoscut „rolul istoric, în constituirea şi modernizarea statului român” al Bisericii Ortodoxe şi al Casei Regale. Ce spun, însă, specialiştii în drept constituţional, în condiţiile în care raportul dintre stat-biserică a generat discuţii aprinse şi în alte ţări europene?
Comisia pentru modificarea Constituţiei a introdus, acum două zile, un amendament care prevede recunoaşterea rolului istoric al Bisericii Ortodoxe Române şi al Casei Regale în modernizarea statului român. Formularea amendamentului este următoarea: „Art.1.- (1) România recunoaşte rolul istoric, în constituirea şi modernizarea statului român, al Bisericii Ortodoxe şi al celorlalte culte religioase, al Casei Regale şi al minorităţilor naţionale”.
Prof. dr. Bogdan Murgescu, prof. dr. Simina Tănăsescu, prof. Ioan Stanomir şi prof. dr. Radu Carp au analizat, pentru România liberă, formularea acestui amendament şi dacă este oportun ca acesta să fie introdus în Constituţie.
Istoricul Bogdan Murgescu susţine că formularea este de natură să genereze frustrări şi comparaţii nepotrivite. „Ar fi bine ca Parlamentul să aibă înţelepciunea să nu-şi însuşească această propunere. Desigur, se cuvine să apreciem spiritul incluziv al formulării propuse, care a încercat să nu lase pe nimeni nemenţionat. Totuşi, chiar şi o asemenea formulare generoasă este de natură să genereze frustrări şi comparaţii nepotrivite. Nu mă voi referi la controversele istoricilor cu privire la rolul Casei Regale, mult mai substanţiale decât transpare în discursul public, ci mai ales la problema minorităţilor şi cultelor religioase. Este extrem de pozitiv faptul că se recunoaşte rolul minorităţilor naţionale, dar ne putem întreba dacă populaţia majoritară nu a contribuit şi ea la „constituirea şi modernizarea statului român”. Pe de altă parte, este bine că sunt recunoscute cultele religioase, dar aceasta înseamnă implicit că se neagă contribuţia ateilor sau a liber-cugetătorilor”, explică Murgescu. Istoricul consideră că deosebirea făcută între Biserica Ortodoxă şi celelalte culte generează „frustrarea” lesne de înteles a Bisericii Greco-Catolice, care are argumente consistente pentru a nu se mulţumi cu menţiunea la „şi alţii”.
Biserica Greco-Catolică a făcut publică o scrisoare în care îşi exprima nemulţumirea că statul român nu i-a recunoscut meritele istorice de neconstestat în formarea statului, alături de Biserica Ortodoxă.
„Nu cred însă că o enumerare politic corectă a tuturor cultelor legal recunoscute ar fi o soluţie care să ne scutească de exacerbarea orgoliilor personale şi instituţionale. Pentru a ne păstra în spiritul valorilor religioase, ar trebui mai multă smerenie în slujirea comunităţii, iar din partea politicienilor mai multă reţinere în includerea în Constituţie a unor prevederi care au potenţialul mai mult de a divide decât de a uni pe cetăţeni în jurul unor valori comun asumate”, conchide Murgescu.
Simina Tănăsescu: „Relaţia dintre stat şi religie poate exista şi fără a fi nominalizată în Constituţie”
Profesorul de drept constituţional, Simina Tănăsescu, susţine că în unele state, tradiţiile în materie de religie ori culte pot fi foarte puternice fără ca acest lucru să fie reflectat în Constituţie, în vreme ce în alte state, deşi legea fundamentală conţine prevederi explicite, la nivelul societăţii practica este destul de diferită. „De exemplu, în Turcia, stat formal laic încă din 1928, dar cu o puternică dominantă a religiei islamice la nivel societal, Preambulul Constituţiei face vorbire despre « sentimentele religioase sacre », dar numai pentru a spune că ele nu trebuie să interfereze nicicum cu politica şi treburile statului. În schimb, în România a trecut aproape neobservată revizuirea din mai 2012 a Constituţiei Norvegiei prin care religia luterană a fost declasată de la nivel de «religie de stat » la rang de «religie a poporului » , aşa cum este cazul şi în Danemarca. Cu toate acestea, în practică, statul norvegian susţine în continuare biserica luterană, iar guvernul o finanţează – la fel, de altfel, ca şi pe alte culte religioase – , deşi declasarea sus-menţionată a avut drept consecinţă faptul că numirea clericilor revine de acum înainte bisericii şi nu statului ca înainte”, explică Simina Tănăsescu.
Profesorul consideră că dreptul comparat ne oferă o paletă destul de largă de referiri la creştinism în constituţiile altor state europene, dar ar fi dificil să ajungem la o concluzie doar prin examinarea dispoziţiilor constituţionale, fără a încerca şi o plasare a lor în contextul istoric, social, antropologic ori politic ce le este propriu.
Mai mult, introducerea unei menţionări explicite a Bisericii Ortodoxe riscă să inducă impresia unui dezechilibru în atitudinea de echidistanţă pe care trebuie să o aibă statul faţă de culte.
„Nu cred să poată fi negat rolul istoric jucat de religie în constituirea statului român aşa cum nu cred să poată fi negat rolul istoric jucat de religie în constituirea majorităţii statelor europene. Personal aş avea unele semne de întrebare în ce priveşte contribuţia cultelor la modernizarea statului, fără a le nega însă rolul în transformarea societăţii. Cred însă că trebuie făcută o clara distincţie între doleanţele – şi capacitatea de lobby eficient – a diferitelor tipuri de structuri societale şi impactul lor real asupra evoluţiei statale. Aşa cum este acum formulat acest amendament, el sugerează mai degrabă o oarecare incapacitate de luare a unei decizii tranşante de către factorii politici: o simplă recunoaştere a unui presupus fapt istoric nu are valoare normativă şi, din acest punct de vedere, nu e prea clară utilitatea şi finalitatea practică a unei astfel de declaraţii; amalgamarea a două fenomene distincte – constituirea şi modernizarea statului român – şi tratarea lor într-o viziune triumfalistă indică o viziune uşor reducţionistă asupra conceptelor istorice; punerea pe picior de egalitate a cultelor, Casei Regale şi minorităţilor naţionale pare să trădeze o oarecare intenţie de împăcare şi a caprei şi a verzei în dulcele stil de compromis bizantin”, a conchis prof. dr. Simina Tănăsescu.
Care este diferenţa dintre preambul şi articol
Totuşi, dacă aruncăm o privire peste constituţiile ţărilor europene, vom putea observa că referirile la creştinism sunt multe, numai că acestea sunt făcute în preambulul legii fundamentale, nu într-un amendament. „Preambulul unei constituţii este un fel de contract între stat şi cetăţeni, iar pe baza lui se realizează clauzele, adică articolele constituţiei. Preambulul transmite nişte valori, iar în cadrul lui ar fi fost oportună o referire la creştinism”, a declarat prof. dr. Radu Carp. De aceeaşi părere este şi profesorul Ioan Stanomir. „Nu acestea ar trebui să fie temele unei revizuiri de constituţie. Eu nu sunt de acord cu genul acesta de amendament. Pe ce temei pui o biserică deasupra alteia? Preambulul curpinde elementele simbolice şi valorile unei constituţii, referirea la creştinism acolo şi-ar fi avut locul”, consideră Stanomir.
Deşi adoptată în 1991 în urma unei schimbări brutale de regim politic, legea fundamentala română nu a fost însoţită de un preambul. „În măsura în care actualul proces de revizuire constituţională îşi propune să schimbe din temelii sistemul instituţional şi politic din România, recurgerea la un preambul poate fi justificată. În masura în care revizuirea constitutională nu doreşte decât să facă unele ajustări ale textului, redactarea unui preambul nu se justifică decât dacă fraze şi expresii de mai mică anvergură normativă ar fi scoase din textul legii fundamentale şi ar fi trecute în preambul. Un astfel de demers porneşte de la premisa ca preambulul nu are şi nu ar putea avea vreodată valoare normativă”, explică Tănăsescu.
Cum e la alţii: „Noi-naţiunea poloneză..”
Un exemplu de conservatorism european este Constituţia Poloniei, adoptată în anul 1997. În preambulul său prevede: „Noi-naţiunea poloneză- toţi cetăţenii care cred în Dumnezeu ca izvor al adevărului, dreptăţii, bunătăţii şi frumuseţii, dar şi cei care nu sunt credincioşi, dar respectă aceste valori universale..”. Un alt exemplu îl mai putem găsi în Constituţia Ungariei, adoptată în anul 2011, care a stârnit însă numeroase critici la nivel european. Aceasta prevede în preambul : „Noi, membrii Adunării Naţionale, care credem că făuritorul istoriei este Sfântul Dumnezeu”. În constituţiile ţărilor în care cultul ortodox este majoritar, cum ar fi Grecia, Bulgaria şi Rusia, nu există referiri la Biserica Ortodoxă. Constituţia Greciei din anul 1975 prevedea în preambul „religia de stat în Grecia este religia ortodoxă..Capul bisericii este Iisus Hristos”, dar la următoarea revizuire, acest articol a fost eliminat.
Un caz particular îl reprezintă Marea Britanie. Acolo, există o religie de stat consacrată prin acte de natură constituţională. Monarhul este capul bisericii anglicane şi nu se poate converti la altă religie şi nici căsători cu o persoană de religie catolică, însă această stare de lucruri are explicaţii de natură istorică. De altfel, încercarea iniţiată în 2011 de a moderniza regulile de succesiune la tron, între altele şi prin eliminarea condiţionării accederii la tron de o anumită confesiune, au creat probleme de natură constituţională în fostele colonii. „Curtea Supremă din Canada judecă zilele acestea o plângere a mai multor profesori de drept constiţutional care au afirmat că actul constituţional britanic nu poate fi făcut opozabil pur şi simplu cetăţenilor canadieni, deşi regina Marii Britanii este şi şeful de stat al Canadei, pentru motive ce ţin de suveranitatea statului canadian şi de existenta unei autentice Constituţii canadiene distinctă de cea a Marii Britanii”, a explicat Simina Tănăsescu.
În ultimele decenii, a existat o dispută aprinsă la nivel european, pe tema relaţiei dintre stat şi biserică, între conservatori şi susţinătorii secularismului. În perioada dezbaterilor privitoare la Constituţia Europeană, conservatorii au propus ca în preambul să fie introdusă o referire la „rădăcinile creştine ale Europei”. Doleanţa lor a fost refuzată, iar într-un final s-a ajuns la o formulă de compromis. În preambului Constituţiei, se face o referire timidă la valorile religioase care au fost „ancorate” în viaţa societăţii. „Inspirându-se din moştenirea culturală, religioasă şi umanistă a Europei, ale căror valori, prezente şi astăzi în patrimoniul său, au ancorat în viaţa societăţii rolul central al omului şi drepturile sale inviolabile şi inalienabile, precum şi respectarea dreptului..”, se arată în Constituţia Europei.
La fel s-a întâmplat şi în anul 2000, în timpul elaborării Cărţii drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, când a fost evitată o referinţă precisă la creştinism. „Conştientă de patrimoniul său spiritual şi moral, Uniunea este întemeiată pe valorile indivizibile şi universale ale demnităţii umane, libertăţii, egalităţii şi solidarităţii; aceasta se întemeiază pe principiile democraţiei şi statului de drept. Uniunea situează persoana în centrul acţiunii sale, instituind cetăţenia Uniunii şi creând un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie”, scrie în documentul Uniunii Europene.
