„Căline, schimbă lamele că s-au tocit şi pune-ţi o haină mai groasă pentru că vine iarna”. Acesta a fost mesajul codat pe care poetul Florin Iaru i l-a transmis prietenului său Călin Angelescu pe 25 decembrie. Ras şi pudrat ca să îşi ascundă vânătăile de la loviturile pe care le-a primit în închisoare, poetul Florin Iaru a încercat să fugă din ţară pentru a nu fi prins de comunişti.
În decembrie 1989 lucrurile încep să se precipite…
Sentimentul de zădărnicie poate să pună presiune pe structura sufletească a unui om, dar aceasta cedează la un moment dat dacă primeşte un bobârnac.
În jurul nostru cădeau ca popicele toate sistemele comuniste: Polonia, Ungaria, Germania. Chiar am avut o păţanie interesantă : Eram cam cu chef pentru că mă duceam la o aniversare şi mă întâlnesc cu un poliţist, mă înfig în el şi îi zic: Ce mai face tovarăşul Honicker? Aşa cum îi spunea Ceauşescu liderului comunist Erich Honecker din Germania tocmai fusese înlăturat de la putere. Domn’e du-te acasă şi lasă-mă în pace! mi-a spus poliţistul. M-am dus mai departe.
Sentimentul era că la noi nu se va întâmpla niciodată nimic. Totuşi, în decembrie 1989 au sosit nişte prieteni din Iaşi, Casian Maria Spiridon şi Panaite C. Mazilu. Am ieşit în curte şi am vorbit numai între şase ochi. Ei mi-au spus aşa: Florine tu ia legătură cu jurnalistul cutare de la Ambasada Sovietică pentru că la noi se va întâmpla ceva. Cum să iau legătura cu acest jurnalist? Cum să mă apropii de Ambasada Sovietică? Era un soi de disperare.
Pe 14 decembrie, băieţii din Iaşi au încercat să facă o demonstraţie în Iaşi. Numai că, ca peste tot în România, când organizai ceva, totul era ştiut. În miezul grupării erau întotdeauna şi turnători. Nici nu au apucat să ajungă în staţia de tramvai că i-au înşfăcat pe toţi şi i-au băgat într-o dubă. Din acea clipă nu am mai ştiut nimic despre ei. Ei au fost primii revoluţionari.
V-au spus ce plan aveau?
Nu, nu era clar ce urmau să facă, dar mi-au spus că fiu atent ca să alertez ziariştii sovietici. Legenda spunea că jurnalistul ăla sovietic, al cărui nume l-am uitat, ar fi fost de fapt spion sovietic cu transmitere imediată către Kremlin. În comunism nu ai niciodată o ştire sigură, ai numai zvonuri şi zvonurile erau mai adevărate decât realitatea. Asta era situaţia. Pe 17 decembrie, cam pe la ora cinci, eu şi bunul meu prieten Călin Angelescu care lucra cu mine la editura Cartea Românească, dar ca şi călător, stăteam acasă şi ne uitam la televizor. Nu, nu ne uitam la televizor că nu aveam. Pusese nişte muzică la magnetofon. Ţârrr telefonul. Alt poet: Paul Vinicius. Zice: Florin a început! Şi zdrang telefonul.
La ce v-aţi gândit în acel moment?
Băi, ăsta s-a îmbătat! Am pus mâna pe telefon. Alo, Paul? Ce mama dracului a început? La Timişoara. Zdrang. Mă, ce a început la Timişoara?! Am dat drumul la Europa liberă… linişte. Am întrebat în dreapta şi-n stânga…linişte. Dau un telefon la Timişoara la un bun prieten. Ţârr. Ce e acolo? Ce se aude? S-a întâmplat ceva acolo la voi? Nu. Zdrang telefonul. Am ieşit din casă şi am început să mergem pe la prieteni. De la unul un zvon, de la altul un zvon… am aflat că la Timişoara lumea a ieşit în stradă. Am aflat acest lucru în jurul orei cinci după-amiaza, era deja întuneric afară că era luna decembrie. Imediat, am început să ne căutăm prietenii: am fost la Ion Bogdan Lefter i-am dat un telefon lui Carmen Francesca Banciu, Magdei Cârneci, lui Stelian Tănase. La mine venise în gazdă un coleg din Timişoara, Petru Ilieşu, care încerca să plece din ţară.
Eram un mic grup şi ne-am strâns luni la mine. Soţia mea şi copilul erau plecaţi din Bucureşti. Ne-am strâns la mine şi am încercat să punem la cale un plan. Deja la Europa liberă începuseră să apară primele cuvinte, dar noi eram furioşi. Ziceam: Zi-le mă p’alea adevărate! Nu mai spune că se pare…! Cum se pare?! A fost! De altfel, marţi am aflat de 65.000 de morţi în Timişoara. Pe urmă am stat şi m-am gândit: 65.000 de morţi e o treime din oraş, ar trebui să fie nişte munţi de cadavre. Nu mi-am pus problema. Dorinţa mea era atât de mare ca cineva să se revolte şi pentru mine încât puteam să înghit şi asta. Dacă dădeai telefon la Timişoara în cinci locuri, fiecare văzuse un camion, deci aveam cinci camioane, fiecare văzuse grupuri de oameni în stradă şi confruntări armate, dar fiecare văzuse din alt unghi.
Eram la mine şi am făcut un ceai de iasomie d’ăla chinezesc, am pus la toată lumea. Nu aveam ce să le dau altceva. Am hotărăt aşa: Trebuie să ieşim şi noi, dar hai să nu fim proşti pentru că dacă ieşim singuri, ne înşfacă din prima clipă şi am dispărut de pe faţa pământului. În Bucureşti în perioada aia erau aşa-numitele patrule formate dintr-un tip de la Gărzile Patriotice, un tip de la Miliţie şi încă un tip cred că de la Securitate, care se plimbau pe străzi. Dacă vedeau că se strâng două-trei persoane la un colţ veneau şi le răspândeau. Dacă te opreai cu doi-trei prieteni să vorbeşti pe stradă, te împrăştiau imediat. Unul dintre ei era cu arma la umăr. Şi atunci am zis: Dacă ieşim trei-patru-cinci oameni, te umflă ca pe cafea. Hai să vedem dacă apare vreun grup.
Am stabilit de atunci nişte mici indicaţii. Erau naivităţi, dar dacă nu văzusem niciodată aşa ceva, eram chiar naivi! Am zis aşa: cele mai multe şanse le au fetele. Carmen Francesca Banciu avea doi copii mici şi joi, 21 decembrie, a ieşit cu copiii şi a reuşit să treacă de barajele de poliţie şi să ajungă în piaţă. Magda Cârneci, o femeie foarte frumoasă, a zis: Intru şi eu la bătaie. Două femei extraordinare!
Primeam telefoane de la Timişoara: Băi, voi ce faceţi? De ce nu ieşiţi în stradă? Ce puteam să îi răspund omului?! Atâta cultură politică aveam să ştim că dacă nu iese o masă de o sută de oameni care să se şi apere unul pe celălalt, eram pierduţi şi era mai bine să nu o facem. Marţi, 19 decembrie, eu şi prietenul meu Călin Angelescu de ducem masă. O atmosferă mohorâtă toată lumea ştia ce e în Timişoara. Într-un colţişor, poeta Mariana Marin s-a ridicat furioasă şi zice: Să vă fie ruşine! Nemernicilor! Laşilor! Toată lumea a lăsat capul în jos. Am lăsat şi noi capul în jos deşi plănuisem să ieşim în stradă. Ce puteam să îi zicem: Măi Mariana, noi o să ieşim! Păi ne dădeam singuri de gol ?! Ne-a fost o ruşine… dar am zis să nu trădăm cauza.
Pe 23 decembrie, m-am întâlnit cu Mariana Marin şi ne-am luat în braţe. Zice: Iartă-mă Florin! Mariana nu puteam să spun nimic că tu eşti gură spartă şi dacă îţi spuneam, ai fi strigat în gura mare. Pe urmă am aflat că şi convorbirile pe care le-am purtat la mine în casă au fost ascultate şi există un raport despre tot ce am făcut. Pe prietenul meu Petru Ilieşu pe care Nicolae Prelipceanu l-a dus spre Ambasada Suediei, i-au săltat de pe drum. Deci ştiau unde ajung. Nu-mi explic cum ştiau. În momentul de faţă ştiind câţi turnători au existat în România, îmi spun că nici nu mai are rost să îi căutăm pentru că majoritatea populaţiei României a turnat! Fiecare a încasat bani pentru a-l turna pe vecinul lui, în timp ce vecinul lui lua bani ca să îl toarne pe el. Am întâlnit cazuri uimitoare în care şase oameni s-au raportat între ei şi pentru asta statul plătea bani.
Credeţi că aceşti oameni care au turnat au fost obligaţi?
Presiunea a fost mică. Nu păţeai nimic dacă spuneai nu. Sigur, nu primeai suta de lei pe săptămână. La patru sute de lei pe săptămână, brusc erai altcineva. Puteai să cumperi patru pachete de Kent cu care mergeai la doctor, la alimentară, la poliţie…
Care era planul dumneavoastră?
Am călătorit, am vorbit cu mulţi. Unii au zis: Eu nu ies, mie mi-e frică! Alţii au zis: O să văd ce se întâmplă… Planul nostru era să ieşim şi unde vedem înghesuială să intrăm şi noi acolo. Aşa s-a şi întâmplat. Miercuri seară s-a întors Ceauşescu din Iran. Ce dracu’ căuta Ceauşescu în Iran?! Le mai potriveşte şi istoria. Era o vizită programată demult şi el nu scăpa nicio călătorie în străinătate. Călătoria aia l-a pierdut!
De ce?
Dacă era aici, rădea Timişoara de pe faţa pământului. Aşa au acţionat ăştia în numele lui şi nu ştiau dacă să îi împuşte sau nu pe oamenii care au ieşit în stradă. Ce o să zică tovarăşu’? Nu aveau curaj să îl întrebe.
Asta a fost cheia reuşitei la revoluţia din decembrie 1989?
Asta a fost cheia reuşitei. Ceauşescu a plecat duminică din ţară şi a spus rezolvaţi şi s-a întors miercuri la prânz din Iran. În perioada asta, când capul partidului comunist pleacă, corpul se agită ca o muscă beată. Ei nu aveau curaj să îi raporteze nimic, îi spuneau că totul este în regulă tovarăşu’. Asta a fost şansa noastră atunci.
Miercuri seară, Ceauşescu s-a întors din Iran. Ce s-a întâmplat la întoarcerea liderului comunist?
Miercuri se anunţă la televiziune la o oră neobişnuită că va fi o transmisiune de la Comitetul Central. Mă zic: Ce se întâmplă? Noi speram: Îşi dă demisia! Pleacă! Când colo vedem o cămăruţă amărâtă în care erau şase persoane: el, ea, încă unul lângă ei şi încă trei ipochimeni despre care am aflat mai târziu că unul era Dăscălescu, iar altul Manea Mănescu. Era şi un banc pe vremea aia. Poporul român avea o singură maşină în timpul comunismului: Dacia. Şi pentru Dacia se luam nişte brizbrizuri: o mânuţă cu un arculeţ care se punea pe bord, iar în spate un căţeluş care dădea din cap. Oamenii ziceau că ăla cu mânuţa era Ceauşescu, iar căţelul era Manea Mănescu. Întrebai la magazin: Aveţi Ceauşeşti? Nu, avem numai Manea Măneşti. (râde cu poftă)
Lângă ei era Gogu Rădulescu, ălă ce o fi căutat acolo nu ştiu că un om mai răsărit de ceilalţi. Mai era Postelnicu’, ori Bobu’. În viaţa mea nu îi văzusem! Nimeni nu ştia cum arată Comitetul Central al partidului pentru că nu se publicau fotografiile lor. Singurele fotografii erau de grup în care un cap de om era cât o măciulie de chibrit şi el (Ceauşescu n.r.) mare şi frumos!
Începe transmisiunea şi eu mă uit cu atenţie şi văd în dreapta ecranului… covorul cu un colţ întors. Aşa ceva nu a existat niciodată într-o transmisiune oficială: un covor întors, o floare strâmbă, totul era drept! Căline, i-am zis: Ăsta nu emite din CC, e în buncăr! Cum din buncăr? mă întreabă. Păi, tu nu vezi din ce cameră mică transmite şi covorul are un colţ întors. Nu au avut timp să aranjeze camera şi au dat drumul la emisiune! Aşa de mult ne-am bucurat! Gata, am scăpat de el! Când colo Ceaşusescu a anunţat: Mâine în piaţa Palatului, vă chem… poporul să ne ajute! Asta ne-a dat gata! Am zis: Băi e strângere, dăm alarma, intrăm şi noi!
Dimineaţa, joi, am plecat împreună cu Călin Angelescu spre editură. Eu aveam 4000 de lei în buzunar pentru că îmi lipseau din inventar. Eu eram cam neglijent cu banii şi am crezut că a fost vina mea că i-am pierdut. M-am dus şi m-am împrumutat ca să pun banii la loc. Pe urmă am aflat că după ce plecam de la serviciu, băieţii veneau şi mă controlau: dacă am luat bani din depozit, dacă am vreo scrisoare ascunsă, dar ce am ascuns am ascuns bine. În urmă cu trei ani, o ajutasem pe Mariana Marin pentru că era într-o situaţie foarte gravă. Am strâns cu mai mulţi prieteni nişte bani să o ajutăm. Am găsit ulterior raportul: Numitul Florin Iaru cunoscut cu Râpă a iniţiat o acţiune de ajutorare a Marianei Marin. Din fericire, iniţiativă nu a avut succes. Nu au fost chiar atât de destepţi.
Mă rog… m-am dus editură. În apropiere de editură era un pâlc de oameni cu pancarte: PCR sprijinim partidul! Jos labele după ţara! Jos Imperialişti ! Eu socoteam acolo banii, dar fierbea sângele în mine. În cămăruţa mecanicului, era un radio, unde venise şi tehnoredactorul, să asculte discursul. Toată lumea era într-o stare de tensiune paroxistică pentru că simţeam că trebuie să se întâmple ceva. Şi începe: imperialişti şi cutare şi elementele antisociale, cuvinte grele. Din cameră auzeam numai înjurături. Şi brusc se întrerupe emisiunea. În clipă în care s-a întrerupt emisiunea, am zis: Gata ! Acum e de mine! Mi am luat geacă, căciulă şi tuleo. Eram îmbrăcat cu o geacă de camuflaj pe care mi-o cumpărasem de la magazinul Pescarul şi Vânătorul sportiv. Foarte bună! Să ştiţi că geaca aceea mi-a salvat viaţă, pentru că era foarte bine matlasată. Avem şi cei 4000 de lei în buzunar. Am plecat spre Piaţa Palatului, şi văd pe Strada Nuferilor mai mulţi oameni venind îngroziţi şi speriaţi, aruncând pancartele şi fugind. Lângă mine, apăr din senin, fraţii Roncea cu care astăzi n-aş mai schimba nici măcar o vorba ca să nu vorbesc mai urât despre ei.
Pe drum ne întâlnim cu două cadre universitare care mergeau tacticos împotriva direcţiei noastre. Bună ziua domne’ profesor zic. Bună ziua ! Ce mai faci Florine? Bine, dar încotro va duceţi? La radio! Zic de ce ? Ca să ne dăm adeziunea. Haieţi fiţi serios! Şi într-adevăr adeziunea lor a fost dată la ora unu pe 21 decembrie. Eu, între timp, fug pe Strada Nuferilor şi ies în Calea Victoriei. În dreaptă văd un şir de ,,uslaşi” , cu scuturi transparente şi cu armă pe umăr. Eu mă îndrept liniştit către ei. Da dumneata ce vrei mă întreabă pe mine. La demonstraţie, zic. De ce? Păi vreau şi eu să spun ce cred ! Hai sterge-o de aici până nu te fac una cu pământul. M-am întors, şi pe drum văd un grup de oameni, 100 -200, care ardeau un steag. Zic: Aici e de mine şi m-am dus…
Trebuie să încerc să vă descriu senzaţia de trimf şi de spaimă de moarte cuprinsă în acelaşi moment. Pentru că cei care au coborât atunci în stradă ştiau că nu mai există loc de întoarcere. Printre ei la zece metri mai încolo l-am văzut pe Ioan Doroşanu. Alături de mine, în cinci minute a venit prietenul meu Ion Dumitriu care a zis: Băi Florine eu sunt om calm la locul meu. Eu aş fi stat la locul meu, dar când te-am văzut acolo în mijloc mi s-a făcut ruşine! Ruşinea aia l-a costat destul. Şi bineînţeles lângă mine Călin Angelescu care era că o flacără, îmbrăcat tot ca mine cu o geacă de camuflaj, mai lungă, tot cu o căciuliţă pe cap şi tot cu bărba ca mine, numai că eu aveam ochelari.
Tot timpul mi-a fost frică. Ne am luat de mâini, am format şiruri şi am început să înaintam către soldaţi sau uslaşi, nu ştiu ce erau. Erau ciudaţi, nu mai văzusem în viaţa mea oameni cu scuturi transparente de plexi. Şi ajungem acolo şi am început să strigăm lozinci pe care le ştiam din filmul Setea: Vrem guvern democrat, guvern al poporului! Am cântat hora unirii. Le-am strigat celor din jur: Veniţi cu noi! Totuşi aveam sentimentul că suntem puţini şi aia aveau arme. Brusc apare între ei unu’ mic. Călin zice: Uite-l pe Ceauşescu! Mă uit şi eu zic: Nu e. Ba da seamănă. Uite-l cu căciulă brumărie, ăla mic năsos. Porma am aflat că era ăla generalul Postelnicu. Pe urmă apare unu’ înalt, demn, general. Zice ce vrei voi bă ? În clipă aia prostu’ de mine, se întoarce către toată mulţimea, ridic mâinile şi zic aşa: Bre avem printre noi vreun avocat? Ca şi cum ar ieşi avocaţii. Linişte! Atunci am să vorbesc eu. Şi aşa am vorbit eu cu generalul Gianu Bucurescu piept în piept. Vrem să ne spunem pasul, vrem o ţara liberă, vrem să se schimbe ceva. Cam aşa erau, dar eu urlam. Să ştiţi că dacă mă apuc acum să urlu se sparge tot. Fireşte că mi-am pierdut vocea a două zi dar pe cuvântul meu s-au zguduit geamurile.
Generalul Bucurescu nu spune nimic şi se dă deoparte. Brusc uslaşii din faţa noastră pun scuturile jos, iau armele şi se pun în poziţie de tragere. Mă şi trag… sigur au tras cam la 45de grade, deasupra capetelor noastre. Următoarea mişcare a fost că am fost toţi pe burtă. Atunci mi-am dat seama că din spate veniseră două maşini de ajutor şi au reuşit să spargă coloana. Cei aflaţi pe margine au reuşit să scape, iar eu şi pictorul ion dumitriu am fost prinşi la mijloc şi după aceea am început să fim călcaţi în picioare.
Eu am scăpat bine şi să vă explic de ce… Am avut un prieten doctor care a fost închis pentru avort şi care mi-a povestit care erau tehnicile de apărare în faţă bătăii din închisoare. Erau trei puncte în care te loveau: zonă genitală care este extrem de sensibilă, a două lovitură era în capul pieptului care îţi paralizează respiraţia şi te face să te desfaci că un arici căutând aer şi a treia lovitură este la maxilar că să îţi rupă maxilarul. Ţinând minte lucrul asta, mi-am scos ochelarii. Mă ţineau patru şi unul mai mărunţel cu nişte ghetoaie mari dădea în mine exact aşa cum îmi descrisese prietenul meu. Eu ţineam genunchii apropiaţi, bărbia în piept dar în rest nu mai puteam să fac nimic. Mi-dat câteva lovituri în crest şi nu am mai putut să respir. Norocul meu a fost că erau mai mulţi pe care vroiau să îi bată aşa că atunci când au văzut că am rămas fără aer m-au lăsat şi au trecut la alţii mai puţin norocoşi pe care i-au bătut de ţâşnea sângele din ei de peste tot. Apoi au făcut un fel de grămadă.
Între timp, prietenul meu Călin Angelescu a reuşit să fugă şi a fost la baricadă de la revoluţie. De fapt a fost o revoltă împotrivă sistemului. Ca dovadă nu am avut piatră în mână, niciun băţ, nu am avut nicio armă. Îmi amintesc că la un moment dat unuia dintre soldaţi, avea doar 19 ani, i-a căzut arma de pe umăr de frică. Eu am luat arma şi i-am zis: hai băiete, hai vino cu noi! Ce să vină cu noi că l-ar fi împuşcat imediat. A luat arma înapoi şi s-a întors împotriva noastră.
Ce s-a întâmplat cu dumneavoastră?
Am fost bătut şi aruncat la grămadă, după care a venit maşină care ne-a transportat la miliţie. Acolo ne-au pus cu mâinile la perete. L-am văzut şi pe prietenul meu Ion Dumitriu sângerând. Ne era frică, dar era atâta adrenalină încât va jur că la bătaie nu am simţit nicio durere. În schimb în clipa în care am ajuns la miliţie: adrenalina s-a dus şi a început să crească durerea. Am stat aşa mult, vreo patru-cinci ore, iar poliştii umblau printre noi ca muştele bete şi nu ştiau ce să ne facă. Cu mâinile deasupra capului, după o oră începi deja să nu mai ai aer. Cum stăteam eu aşa, l-am auzit pe unu’ în spate: Ăsta e? Mama lui… Mă şi când primesc nişte lovituri în rinichi, m-am pus în genunchi şi l-am rugat să nu mai dea. Alături de mine era un puştan care zice: Fraţilor, ştiţi cine e cu noi? Poetul Florin Iaru. Bună ziua, domnu’ Iaru. Sunt Napoleon Helmis. Nu cunoşteam numele. Între timp, Napoleon Helmis este un tânăr regizor. El mă cunoşteam pentru că citise puţină literatură, restul erau oameni tineri, cel mai tânăr cred că avea 14 ani, erau nişte oameni nepregătiţi, făcuţi pentru a deveni mână de lucru. Această mână de lucru ieftină a ieşit în stradă şi a luat un glonţ în cap.
La miliţie, m-am luat la interogatoriu. La orice interogatoriu eram primul. Dracu’ m-a pus să vorbesc cu generalul Bucurescu! Nu numai atât! Am luat şi bătaia lui Călin Angelescu care era cam de aceeaşi înălţime ca mine, avea barbă, căciuliţă, haină ca a mea. Un tânăr locotenent de poliţie zice: Domne’ groaznic arăţi! Eu eram cu barba plină de sânge. Asta e situaţia!, i-am spus. Domne’ spune-mi şi mie ce se întâmplă? I-am povestit ce s-a întâmplat şi că vrem să îl dăm pe Ceauşescu jos! Vrei să scrii asta? m-a întrebat? Nu! Scriu ce vrei dumneata, dar aia cu Ceauşescu jos nu vreau să o scriu! Era un om luminat! Zice: Hai să facem în aşa fel încât să pară că ai ieşit în stardă de disperare, că eşti bolnav şi nu ţi-ai găsit medicamente. Probabil că şi el îşi dorea înlăturarea lui Ceauşescu. Când să ies de acolo, o femeie de la evidenţa populaţiei a venit şi mi-a adus o bucată de pâine: Ia-o că s-ar putea să îţi folosească! În timp ce jos, erau şi din ăia pizdoşi la datorie care abia aşteptau să ne calce în picioare.
Ne-au îmbarcat apoi într-o dubiţă cu doi soldaţi cu arma şi pornim! Unde pornim? Nu ştim! Eram 13 oameni acolo şi cu Napoleon Helmis. Zic: Ăştia ne duc în câmp şi ne împuşcă! Fraţilor facem aşa: Când ne dă jos în camp, să nu cumva să fugiţi toţi ca iepurii în aceeşi direcţie! Ne răspândim în cerc. Cel care o scăpa cu viaţă se va duce la familiile celorlalţi şi le va spune cine a fost în această maşină! Aşa ne-am învăţat numele între noi. Am repetat între noi numele de vreo 10 ori. După 21 de ani le-am uitat, dar oamenii ţin minte: Napoleon Helmis, Sprânceană, mai sunt câţiva. Unul dintre ei, zugrav de meserie, zice: Doamne Dumnezeule, dacă scap cu viaţă, jur să vă zugrăvesc casele la toţi! A zugrăvit casele la 11 oameni, mie nu că nu l-am chemat, dar s-a ţinut de cuvânt! Ajungem la Jilava! Acolo… înghesuială mare! Ne bagă într-o cămăruţă în care erau 60-80 de oameni. Stăteam ca sardenele şi în clipa aia, durerile deveniseră insuportabile. Încetul cu încetul, durerea creştea pentru că adrenalina se ducea… Acolo, am aflat ulterior, era un tânăr subţirel, era Horia Roman Patapievici. Într-o cameră alăturată era George Stanca şi Varujan Vosganian. Au fost şi noi intelectualii la revoluţie… exact în proporţia în care era răspândită intelectualitatea în masă.
Acolo au fost vreo trei interogatorii. Am stat până la 12 noaptea şi ne-au dus într-o celulă de deţinuţi. Pe un pătuţ ne-am sprijinit opt oameni. La un moment dat zice: Care eşti Iaru? Eu tac din gură! Iarăşi vor să mă ia la interogatoriu! Numele meu oficial e Râpă şi numele de scriitor e Iaru. Bă! Care eşti Iaru şi care eşti Râpă? M-am ridicat, ce să fac?! Mă duc la interogatoriu. Zice: Tovarăşu’ Iaru a dat telefon generalul cutare pentru dumneata. Da, zic eu (râde cu poftă) Credeţi-mă când eşti acolo, te agăţi de orice! Nu e bine ce aţi făcut! Poate că nu e bine!, mi-a spus el.
Aveţi într-adevăr un prieten general?
Nu. Prietenii mei de pe margini, imediat după ce au văzut că am fost luat, au fugit la Dumitru Radu Popescu care era preşedintele Uniunii Scriitorilor şi au zis aşa: L-au luat pe Iaru! Ei şi? Măi, Iaru e bolnav de diabet! Măcar să îi dea injecţia. D.R. Popescu care era în CC a dat un telefon la un general.
Aţi aflat cine a fost generalul care v-a salvat viaţa?
Mi-a spus atunci în închisoare numelui lui, dar l-am uitat, iar D.R. Popescu nu mai vrea să spună nimic.
M-am închinat cu limba. Pe mine şi pe scluptorul Vasile Gorduţ ne-au scos pe un drum lăturalnic şi ne-au urcat într-o dubiţă care era pardosită cu sânge. Nu ştiam unde ne duc. Ne-au lăsat în faţa cimitirului Bellu. Acum vă descurcaţi că dacă vă umflă tot la noi ajungeţi! Din fericire, pe acolo a trecut un taximetrist. Zice: Vă iau! Unde vreţi să ajungeţi? Eu voiam să ajung la Piaţa Obor. De unde veniţi? De la Jilava? Dumneata? Eu i-am dus pe toţi prin oraş în seara asta! Pe toţi i-am scăpat! Când am ajuns la Piaţa Obor, departe de centru, toată piaţa era pardosită cu sticlă spartă! Pe urmă, am aflat de la Călin că i-au urmărit cu tancurile.
Era patru spre cinci dimineaţa când am ajuns acasă, intru în bloc şi duduia un radio de Europa liberă. Aşa s-a pregătit poporul pentru a doua zi: focuri de arme, Europa liberă, supravieţuitori şi fugari ca mine.
Aveaţi vreun plan?
De scăpat, am scăpat, mă gândeam, dar o să se prindă ăia că nu cunoşteam niciun general şi o să vină după mine că ştiu unde stau. I-am dat telefon lui Călin Angelescu şi i-am spus aşa soţiei lui: Dragă, fii atentă! Spune-i lui Călin să schimbe lamele că s-au tocit şi să îşi pună o haină mai groasă că vine iarna.
A fost un mesaj codat. Ce voiaţi, de fapt, să îi spuneţi?
Eu bănuiam că suntem ascultaţi şi atunci m-am gândit cum să îi transmit un mesaj codat. Călin e un băiat inteligent. Dacă îi spun că lamele s-au tocit, el poartă barbă şi este evident trebuie să se radă şi să îşi schimbe hainele mai groase că vina iarnă înseamnă că e ceva în neregulă cu haina pe care o avea. La zece dimineaţa, mă trezesc la uşă cu Călin Angelescu ras proaspăt şi cu haina bunicului că nu avea alta. Eu între timp eram şi eu ras şi pudrat pentru că eram plin vânătăi pe faţă şi pe corp. Stau de vorbă cu Călin. Peste tot era linişte. Îi zic: Au învins ăştia! Ce facem Căline? Trebuie să fugim! Am 4000 de lei, hai să îi folosim, dă-l dracu’ de inventar că şi aşa nu m-ai apuc eu să fiu gestionar! Ştiu unde fugim, îmi zice. Fugim la ruşi prin nordul ţării! Ne îmbrăcăm frumuşel şi plecăm la gară mascaţi. Eu mi-am dat jos ochelarii, mi-am schimbat chipiul.
Aţi plecat cu familia?
Nuuu, singur. Aveam un copil mic. I-am spus soţiei să spună că nu a ştiut nimic, că mă bleasteamă şi că vrea să divorţe de mine ca să nu păţească nimic şi am plecat. Când să ieşim pe uşă, trece un elicopter care arunca confetii: Români staţi în case şi sărbătoriţi Crăciunul! Mă, nu v-ar fi ruşine, nemernicilor?! Voi care ne-aţi pisat cu sărbătorile comuniste ca Moş Gerilă şi nu aţi sărbătorit niciodată Crăciunul, acum ne spuneţi să stăm în casă?! Zic: Mă întorc! Călin: Nu! Hai să mergem la ruşi ca să scăpăm cu viaţă! Atunci am auzit de la toate geamurile un comunicat important pentru ţară. De acolo… revoluţia s-a rezolvat. Până la cinci după-amiaza când am avut partea a doua a revoluţiei.
Ce s-a întâmplat atunci?
La ora cinci după-amiaza, Ceauşescu era capturat, fostul Comitet Central care încercase să se prezinte populaţiei ca Guvern de tranziţie fusese respins, iar piaţa întreagă cu 200.000-300.000 de oameni a strigat: Fără comunişti!
Aţi fost acolo?
Da, sigur. Am fost martor la primele focuri.
Ce s-a întâmplat cu adevărat în piaţă?
Asta nu pot să ştiu, pot doar să presupun. Se spune că noi am tras în noi, dar să vă spun un lucru. Când o armă AKM este în mâna unui neprofesionist care nu a tras în viaţa lui şi apasă pe trăgăci, aia trage 30 de cartuşe în două secunde. Dudududu! Populaţia a tras la început, dar a rămas fără gloanţe apoi. Singurii care au mai avut gloanţe au fost armata şi eventual altcineva. În multe zone, cum a fost la televiziune sau la poştă, armata era pe de-o parte şi de partea cealaltă era o clădire. Mulţi soldaţii au fost împuşcaţi în cap frontal, deci este evident că în vârful clădirii nu a existat niciun soldat. Eu nu spun mai mult. Lucrurile erau pregătite pentru dispariţia lui Ceauşescu şi pentru preluarea puterii. A fost un moment de panică! Victimele ar fi fost mult mai puţine dacă populaţia nu ar fi strigat fără comunşti! Dacă lumea nu s-ar fi hotărât în clipa aia că nu numai Ceauşescu este vinovat, ci toţi cei care l-au slujit sunt vinovaţi! Atunci a fost un moment de panică şi s-a luat decizia să se organizeze operaţiunea de preluare a puterii, să transformăm călăii în eroi! Membrii ai Comitetului Central au devenit din a patra zi după revoluţie, eroii populaţiei!
