Pe profesorul chirurg Silviu Constantinoiu Revoluţia l-a prins la Spitalul Griviţa. Avea 37 de ani. Acum este şeful secţiei de chirurgie a aceluiaşi spital, numit după revoluţie Sfânta Maria.
În cei 21 de ani trecuţi de la momentul decembrie 1989 a văzut toată lumea şi s-a specializat în tehnici performante de chirurgie. Îşi aminteşte momentul decembrie 1989 cu exactitate, cu detaşare, cu umor şi chiar cu autoironie, definindu-se pe el, cel de atunci, ca fiind un „entuziast naiv”.
Pe 21 privea, cu speranţă, de pe terasa blocului operator, alături de personalul de la chirurgie, trecerea manifestanţilor pe Bd. 1 Mai, actualmente Ion Mihalache. Se simţea o schimbare majoră, lumea era bucuroasă.
Seara, acasă, într-un fel de triunghi al Bermudelor, cum i s-a părut atunci a fi zona în care locuia, în Drumul Taberei – Cimitirul Ghencea, Ministerul Apărării Naţionale şi Centrala telefonică nr. 2 -, a început un schimb de focuri infernal în care nu se ştia cine în cine trage. Lui şi soţiei le era teamă mai ales pentru fetiţa lor, cu atât mai mult cu cât mai operase nişte copii din acea zonă împuşcaţi din elicopter. A doua zi, s-a dus la spital unde au început să sosească răniţii.
„Ţin minte, în naivitatea mea, că mi-am pus o cruce mare roşie pe parbriz, să se vadă că sunt doctor. Credeam că sunt protejat de crucea aceea! Însă un grup de revoluţionari m-a oprit la intersecţia dintre Bd. Moghioroş şi strada care ducea la Stadionul Ghencea şi mi-au spus: de aici se trage. Şi într-adevăr era un cuib de mitraliere pe colţ, la etajul 10. Am ambalat cu 100 kilometri la oră, am trecut rapid prin intersecţie şi am ajuns la spital.”
La TV se mobilizau oamenii să vină să apere televiziunea, soseau din provincie şi când ajungeau la intersecţia Bdului 1 Mai cu Banu Manta se auzea un ţăcănit de mitralieră şi începea să aducă la spital răniţi împuşcaţi în cap, în ficat, în plămâni. Nu a mai plecat acasă timp de trei zile şi trei nopţi, a operat non stop, ţinând permanent legătura telefonic cu soţia.
„Pe 25 decembrie, chiar de Crăciun a venit un reprezentant al televiziunii elene şi m-a rugat să-i arăt morga. Până atunci eu nu coborâsem acolo. Am fost impresionat. Morga spitalului avea o capacitate relativ mică, dar atunci era plină. Erau zeci de morţi, din care doar câţiva erau bolnavi din spital, restul erau tineri soldaţi, unii dintre ei în nişte uniforme speciale negre, despre care se spunea că sunt terorişti. Nu aveau acte, nu se ştia nimic despre ei. Erau plăgi de război, unii erau împuşcaţi direct în frunte. Îmi aduc aminte că a venit un biet bătrânel din Oltenia care îşi căuta copilul, militar în termen, şi nu-l găsise pe nicăieri. Am fost cu el şi, într-un colţ al Anatomiei Patologice, zăcea băiatul lui cu o împuşcătură drept în frunte. Mi-a vorbit simplu şi resemnat: Eram sigur că e mort, sunt obişnuit cu ideea asta.”
Toată lumea din spital era mobilizată la post. Profesorul Constantinoiu povesteşte cum operau cu saltele puse în geamuri, spitalul fiind aproape de Palatul Victoria şi deci foarte expus. Nimeni nu ştia foarte clar ce se întâmplă, dar se trăgea puternic.
Îşi aminteşte şi acum câteva dintre cazurile pe care le-a operat în acea perioadă: „Până atunci operam în condiţii de pace, nu eram obişnuit cu plăgile de război, nu lucrasem nici măcar într-un spital militar. Plăgile de război sunt foarte grave şi complexe deoarece antrenează fragmente din haine şi alte corpuri străine, iar principala leziune nu o dă glonţul ca atare, ci conul de aer pe care-l formează. Glonţul dă nişte plăgi distructive, punctiforme la locul de intrare şi extrem de abrazive, de largi, la locul de ieşire. Ţin minte câteva dintre cazuri. Un tânăr împuşcat din spate, în partea posterioară a coapsei, glonţul s-a lovit de femur, a urcat spre fesă şi l-am găsit undeva poziţionat superficial sub pielea spatelui.
Altul era cu fratele lui în maşină, a trecut un glonţ prin antebraţul fratelui, care era la volan, apoi glonţul a penetrat scaunul şoferului şi i-a intrat celui din spate prin abdomen, i-a făcut o plagă de stomac, i-a lezat rinichiul şi a antrenat coasta a 12-a în zeci de eschile osoase ce i s-au înfipt în adventicea venei cave inferioare. L-am pus să urineze, avea hematurie (sânge în urină) şi atunci mi-am dat seama că este plagă renală.
L-am operat de Crăciun, i-am făcut nefrectomie dreapta, i-am extras eschilele osoase şi a avut o evoluţie foarte bună, plecând acasă la şapte zile postoperator. De atunci nu l-am mai văzut, am aflat ulterior că a plecat împreună cu fratele lui în Germania. O parte dintre cei operaţi şi-au luat certificate de revoluţionar. Noi, chirurgii şi asistentele de la chirurgie, am primit ulterior nişte diplome de participare la revoluţie, în mod strict onorific.
Ţin minte un caz foarte interesant pe care l-am prezentat la un congres de chirurgie naţională în 1991. Rică, aşa se chema pacientul, s-a dus la o bisericuţă de pe Şoseaua Chitila deoarece auzise că se trage din turn. În realitate, nu se trăgea de acolo, ci de undeva de vizavi. Uitându-se în sus, să vadă unde este cel care trage, a fost împuşcat în articulaţia gleznei. Era o plagă mare care se făcuse o adevărată gaură, se vedea pur şi simplu prin piciorul lui.
În cădere a fost încă o dată împuşcat şi glonţul a intrat prin palton, i-a antrenat în traiect colonul sigmoid, toate ansele intestinale – a avut vreo 16 leziuni – stomacul, ficatul şi a ieşit printr-o plagă delabrantă, iar o bucată de intestin subţire am găsit-o în mâneca paltonului. Când l-am pus pe masă era în comă. L-am operat, i-am efectuat 16 anastomoze intestinale, a făcut o gangrenă gazoasă de perete abdominal şi totuşi a scăpat. Soţia lui a devenit ulterior infirmiera noastră, iar el s-a pensionat, a primit certificat de revoluţionar, ocupându-se de educaţia şcolară a celor trei copii, pe care i-a făcut pe toţi oameni. Şi trăieşte şi astăzi.”
L-am întrebat pe profesorul Constantinoiu dacă au existat intervenţii sau presiuni din partea celor care aduceau răniţii. Nu, n-au existat, dar au fost printre morţi unii în salopete negre, fără nici un act de identificare, despre care nimeni nu ştia nimic şi despre care nu s-a mai ştiut nimic nici după ce au fost luaţi de acolo şi duşi la INML. De la ei a colectat o serie de gloanţe, le-a pus într-o cutie şi într-o zi s-a prezentat cineva care s-a recomandat Colonelul X de la Primăria sector 1 şi a ridicat toată cutia.
„Am stat în spital până cu câteva zile înainte de Anul Nou. Ţin minte că după împuşcarea lui Ceauşescu, pe 25 decembrie, de Crăciun, mi-am luat fetiţa pe sanie şi ne-am dus să ne plimbăm pe lacul din Drumul Taberei, unde nu era absolut nimeni. Soţia era foarte îngrijorată să nu păţim ceva. Dintr-o dată au încetat şi toate manifestările armate.”
În spital au fost, ca peste tot, nişte lupte intestine legate de faptul că unii erau bănuiţi a fi turnători, unii securişti. Profesorul Constantinoiu a răspuns cu aceeaşi detaşare şi curiozităţii mele legate de aceste descoperiri făcute în rândul colegilor după căderea regimului comunist. Întrebat dacă a avut surprize vizavi de colegii săi, Silviu Constantinoiu mi-a spus că, în general, lucrurile acestea erau cunoscute, pe unii îi bănuia, pe alţii îi ştia. În orice caz, cel care a fost oficial securistul spitalului ulterior a ajuns secretarul general al unui partid foarte cunoscut şi democrat.
