Într-un interviu pentru romanialibera.ro, actorul Emil Coşeru, de la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi, rememorează contribuţia sa la disidenţa anti-comunistă. Povesteşte despre presiunile şi teroarea securiştilor, dar îşi aminteşte cu umor şi despre cum îi ironiza pe aceştia.
Apropiat al scriitorilor disidenţi Dan Petrescu şi Luca Piţu, Coşeru nu îşi poate ascunde însă tristeţea faţă de sacrificiul martirilor Revoluţiei, care pare astăzi inutil. Emil Coşeru mărturiseşte cu regret că în aceste zile resimte aceeaşi nemulţumire faţă de sistem ca şi în anii comunismului.
Romanialibera.ro: În anii „80 făceaţi parte din Grupul disidenţilor de la Iaşi, alături de Dan şi Tereza Petrescu, Luca Piţu, Alexandru Călinescu. Eraţi conştienţi atunci de ceea ce reprezentaţi?
Emil Coşeru: De la bun început trebuie să spun că eu sunt un mic personaj în tot acest angrenaj. Eu şi cu nevastă-mea eram foarte buni prieteni cu Luca Piţu, Dan Petrescu, cu soţia lui, Tereza, sora lui Ioan Petru Culianu. Nu era ceva… să ne afirmăm. Ei erau un cerc de literaţi, de filosofi. Ne întâlneam din când în când. Nu aveam întâlniri permanente. Pe atunci, nu era nimic copt, nu ne gândeam să facem ceva.
Dan şi cu Tereza erau, cred eu, reconstituind toată povestea, supăraţi, porniţi, pentru că la mijloc era şi Culianu, plecat la facultate în străinătate. Întăresc faptul că ei erau cei mai importanţi. Erau foarte buni profesionişti. Ei erau un cerc de literaţi, eu eram un biet actor. Ei discutam lucruri foarte serioase, şi politică, şi lucrurile foarte proaste. Ei sunt adevăratul grup de la Iaşi.
Grupului de la Iaşi i s-a alăturat apoi Anna Alassio, lector venit la Universitatea „Cuza” la catedra de italiană şi care a contribuit esenţial în transmiterea mesajelor grupului dincolo de graniţă. De altfel, „Ce-ar mai fi de spus”, de Dan Petrescu şi Liviu Cangeopol, a fost înregistrată în casa dvs. şi transmisă apoi în Franţa de Alassio. Povestiţi-ne cum aţi reuşit să faceţi asta în condiţiile vigilenţei securiştilor?
S-au întâmplat o mulţime de aventuri, Ana fiind ameninţată de securitate. Ana era destul de speriată. Nu putea să conceapă toată povestea asta. Să fie cineva urmărit. Era timorată tot timpul. Într-o bună zi, i-am spus: dacă eşti urmărită şi ai probleme, te rog frumos, intri la noi în curte, îţi azvârli toate actele pe obârlihtul care dă spre centrala termică.
Dacă nu, intri în casă sau ieşi, dar actele îţi rămân acolo, paşaportul, toate astea… a era omul de legătură care transmitea toate materialele în străinătate, materialele lui Luca şi ale lui Dan… Şi a făcut-o cu un curaj remarcabil. A strecurat, e adevărat, printre ce aveţi dumneavoastră doamnele în poşetă, cosmeticale, nu ştiu cum… În pudrieră a strecurat banda pe care era înregistrată cartea lui Dan Petrescu şi a Liviu Cangeopol.
Ana era la universitate, locuia într-un apartament cel mai probabil supravegheat de securitate, probabil avea şi microfoane în casă, Dan era şi el urmărit, Luca Piţu la fel. Înainte ca Dan să aibă interdicţia totală la domiciliu a venit la noi şi a imprimat în dormitor, undeva sub pat, pentru că măcăneau nişte raţe – asta ca să ne amuzăm puţin. Banda trebuia să ajungă la Monia Lovinescu, iar Ana i-a transmis-o. Noi, eu şi Dana, nevastă-mea, ţineam legătura prin telefoane cu ea.
Telefoanele nu erau urmărite? Ce alte eforturi făceaţi să scăpaţi de Securitate?
Noi ne-am prins că în momentul în care ceream de exemplu Paris-ul, nu neapărat pentru a vorbi cu Monica Lovinescu, ci doar cu nişte prieteni, în declicul care era făcut între România şi Franţa Securitatea băga aparatura în funcţiune. Şi atunci noi aveam un cod: şoarecii au venit în bibliotecă sau altele asemenea. Ei înţelegeau toată treaba asta şi se decoda în străinătate.
Ce însemna mai exact codul acesta?
Că securitatea e la domiciliul lui Dan, ca Luca e ameninţat, că Luca e îndrăzneţ sau Dan a scos capul, e în acţiune, şi a făcut cutare şi cutare. Dar prin acest lucru s-a confirmat într-adevăr că există disidenţă în România. Dan a făcut-o cu o dăruire totală. Am tot respectul pentru oamenii ăştia.
Dar nu exista niciun fel de teamă?
Trebuie să recunosc, dacă mie îmi era teamă că lucram în teatru, Dan nu avea o slujbă, doar Tereza lucra. Dar eu mă mişcam în teatru, nu eram la Universitate atunci, s-ar fi putut ca cineva să vorbească. Mă mişcam printre oameni. Mi-era frică de cineva din jur. Dacă cineva se întâmpla să mă toarne?
Dar îi spuneam soţiei: Ce putem face? Cea mai bună soluţie pentru a-l apăra pe Dan şi să se audă de el la toată chestia asta este să ies când încep un spectacol: Domnilor, Tovarăşi, Dan Petrescu, care este în arest la domiciliu, că nu toată lumea ştia, nu toţi ascultau Radio Europa Liberă, nu se ştia că Iaşul, prin Dan Petrescu era în străinătate auzit. Vă rog, să facem ceva, să ne încolonăm şi să-l apărăm de Securitate. Eram pe punctul de a face treaba asta.
Cât de greu era să păcăleşti Securitatea, pentru că era un adevărat joc de putere?
Într-o vară trebuia să plec în Franţa. Trebuia să facem toate prostiile alea de hârtii pentru Securitate, să îşi dea ei ok-ul. Şi au spus că nu ne dau voie, că nu ştiu ce. Şi ne-a chemat şeful securităţii şi mi-a spus: Trebuie să semnezi o hârtie. Eu vorbisem cu Dana, şi cu socra-mea, care ne spunea: Nu semnaţi nimic, daca vreodată vi se întinde vreo foaie. Eu ştiu ce scrie pe foaia aceea, că ei nu-ţi dau voie să le citeşti?! Vi se întinde ceva, nu semnaţi. Şi am făcut scandal. Ne-a luat pe rând.
Nevastă-mea a făcut scandal. Le-a spus: dacă cumva nu ne daţi voie să ieşim în străinătate, că nu am făcut nimic împotriva statului nostru, noi avem prieteni acolo, aveam şi în Italia, şi în Franţa şi în Germania, şi la un singur semnal totul era în ziarele respective. Şi flacăra se întindea. Pe lângă Petrescu, mai apărea Coşeru, mai apărea nu ştiu cine. Uite, se făcea o bombă. Şi ei nu aveau nevoie de bube în cap pentru chestia asta. Dana a ţipat că nu semnăm nimic. Nu ne daţi voie, noi am dat semnalul şi apare în presă. Ei eu reuşit să bage frica în fiecare om, şi dacă erai îndrăzneţ şi ţipai, nu se aşteptau.
Şi pe urmă, ei mai prindeau pe oamenii pe care îi puteau avea cu ceva la mână. Ori erai beţiv, ceea ce eu nu sunt… Ei puteau să te denigreze. Apoi, dacă erai homosexual, că era o chestie destul de complicată…Să ai un viciu. Ori, să-ţi înşeli nevasta, să faci nu ştiu ce chestie… Să te aibă cu ceva la mână. Oricând se putea face un proces mic acolo, că l-ai împins pe ăla, delator.
Apropo de teamă, cu câteva zile înainte de Revoluţie, la Teatrul Naţional se juca „Scadenţa” a lui Canetti, pus în scenă de regizorul Ovidiu Lazăr. E o piesă îndrăzneaţă, care ar fi putut aduce atingeri regimului. Cum de s-a ajucat un astfel de spectacol într-o perioadă tensionată?
Totul era o metaforă. Se juca o dictatură pe scenă. Eu mă mir cum s-a dat drumul. Nu-mi dau seama ce s-a întâmplat. Dacă ştiţi piesa, era Marele Preot care decidea ce se întâmplă cu viaţa fiecăruia. Fiecare avea de gât o capsulă cu un număr. Eu aveam 34, parcă. 34 trebuiea să trăiască. restul, tu mori, tu nu mori. Era un ritual. Deci o dictatură. Şi unul dintre ei, personajul meu, se revoltă împotriva situaţiei. Ei bine, sălile erau pline.
S-a dus buhul că e ceva. se mirosea ceva, aşa cum în toate spectacolele lui Baranga, noi aveam stilul acesta de a băga şopârla respectivă, ca omul să înţeleagă, să perceapă că noi batem la Ceauşescu sau la familia Ceauşescu sau la comunimsul ăsta. Publicul înţelege foarte bine ce ai de spus. Şi unul din lojă a început: Luptă, bă! Adică, nu mai parlamenta cu preotul. Trebuie neapărat să upţi. Asta e singura cale. Luptă! Nu mai sta pe gânduri. Pune mâna pe ce-ai vrea, pe armă, cu ce vrei, cu trupul tău, dar luptă împotriva acestei aberaţii care se întâmplă şi care se muta în viaţă. Din funcţiune apărea în viaţă. Acesta a fost ultimul spectacol înainte de Revoluţie.
Şi s-a luptat. Sau s-a încercat, pentru că pe 14 decembrie, la Iaşi, a fost încercare de revoluţie.
În 14 decembrie 1989, grupul de la CUG, în frunte cu Cassian Maria Spiridon au băgat fluturaşi prin cutiile poştale sau îi găseam pe stradă. Toată lumea discuta… Domnule, în 14 decembrie trebuie să venim neapărat în Piaţa Unirii.
„Se dau portocale” era mesajul…
„Se dau portocale”. Exact. „Ne vedem în Piaţa Unirii”. Securitatea imediat a intrat în alertă. Alergau ca nebunii. Au mutat staţiile de tramvai. Erau tancuri pe stradă. Erau lunetişti. Eu şi nevastă-mea am mers în Piaţă. Chipurile ne plimbam. Era atât de plină Piaţa Unirii, toată lumea se plimba, aştepta să vadă ce se întâmplă. Dar nu se putea face nimic atunci. Deja Securitatea aflase.
Cum era atmosfera acelor zile?
Ce pot să spun? Era o teroare. Lucrurile începuseră să se rostogolească. Era o tensiune. Dan era în arest la domiciliu. Ţin minte o chestie interesantă. Aveam turnee cu o maşină, o rablă. Şoferul ne lăsa pe toţi acasă. Îi zic: Te rog frumos, ia-o pe strada Bălcescu, pe străduţe, pe acasă pe la Dan.
Ştiam maşina securităţii, pe care o vedeam în fiecare zi la Biserica de vizavi de casa Culianu. Zic: Treci cu maşina pe acolo şi claxonezi cât poţi. Aprinzi toate luminile şi claxonezi cât poţi. Ca să vedem cu reacţionează băieţii. Cert e că la miezul nopţii, aveau scule, imprimau…
Stăteau aşa pe frigul ăla?
Dar nu contează, asta era meseria lor. Şi acuma SRI-ul dacă e să ne urmărească pe toţi asta e meseria lor, că tot au bugetul mărit. Şi, am trecut maşina, am început să claxonăm. S-au deschis uţile la maşina aia, şi-au aprins luminile, au ţâşnit ca şobolanii. Ne-o fi luat numărul saunu, noi ne-am amuzat. O prostie. dar i-am trezit. Nu pot să uit faptul că Tereza, singura care se mai mişca din casă, era mereu urmărită.
Ţin minte că ne-am întâlnit undeva pe Bălcescu, de la Liceul Eminescu spre Spitalul Spiridon, ea cobora, eu urcam. Securistul ei, pus acolo ca să-i facă gardă, unul mic, vânos, ţigănos, îmbrăcat cu o haină de piele pe trup şi vigilent. Se uita în dreapta şi stânga. Eu am vrut să mă duc spre ea. Şi Tereza mi-a făcut un semn discret să nu mă apropii de ea. Era o tensiune enormă la toată lumea. Auzisem cu toţii ce se întâmplă în Germania, Polonia, Cehia… Lucrurile mergeau la vale.
Şi totuşi, la noi, Revoluţia s-a produs târziu.
Probabil ar fi trebuit să înceapă la Iaşi, dar s-a mutat la Timişoara, poate pentru că era mai aproape de vamă, de Serbia. Cu ungurii, nu ştiu, nu-mi dau seama. Tokes a fost scânteia, pe urmă lumea nu a mai suportat. Atmosfera era destul de încărcată. Eram şi foarte tineri, munceam de dimineaţă până seară, distribuit din piesă în piesă, nu mă gândeam la asta.
Cum au fost zilele de 21 şi 22 decembrie la Iaşi? Cum aţi aflat de ce se întâmpla? Unde eraţi?
Eram pe stradă. Lumea fierbea. Repetiţiile nu se mai ţineau. Am fost chemat la un moment dat la Inspectoratul de Cultură şi am fost atenţionaţi. Ceauşescu era în Iran, dacă nu mă înşel, nevastă-sa făcea toate jocurile pe aici, toate regionalele de partid lucrau şi probabil au primit dispoziţii. Lucrurile mocneau. Şi apoi pe 22 a fost explozia. A fost o demneţă. Primul gând a fost să mă duc la Dan Petrescu acasă. Nu mai era picior de om acolo. Maşina aia cu securişti nu mai era. Luca, Dan şi Tereza erau deja la radio, pe Copou.
Acolo era o dezbatere masivă, Dan le vorbea oamenilor. Apoi, erau zvonuri că apa e otrăvită. Informaţii tembele, cretine… Solcanu era şi el pe acolo. La mine în casă erau „franţuji”, care veneau, stăteau acolo, se mânca acolo ca la popotă. Toată lumea transmitea de acolo, prin telefoane ce e în Iaşi, ce e în ţară. Era Armată pe stradă. Cu deformarea mea de actor, pentru mine totul era un spectacol. Dar nu se mai putea suporta. Trebuia făcut ceva. Era ceva care apăsa ca o ceaţă, ca un nor care îţi intră în suflet şi nu mai puteai. Buboiul trebuia să se spargă. Asta era cert. S-a întâmplat şi din nefericire nu a fost ceea ce am visat. Bravo celor care au făcut posibilă povestea asta, dar din nefericire jocurile erau făcute şi nu e bine.
Ce anume nu e bine?
Simt acum în zilele astea că e aceeaşi poveste pe care nu pot să o mai suport. Mă uit la pulsul sălilor. Înainte de „89 sălile erau pline. După „89 a apărut presa, televiziunea, care era un spectacol enorm, fenomenal, toată acea libertate de exprimare şi nu mai venea nimeni la teatru. Nu mai aveam public, era debandadă. Toate lumea urmărea FSN, se certau soţ cu soţie cine cu cine era. Erau partide, partiduleţe, neamurile se certau între ele de la politică. S-a aplanat totul. Acum lumea vine la teatru. E un ciclu repetitiv. Nu se mai uită lumea la televizor, nu mai citesc ziare, vine din nou la teatru, s-au săturat de toate figurile. Şi, din nou, s-ar putea ca ceva să mocnească.
Lucrurile sunt tensionate. Nu numai la noi ci în toată Europa. Mă uitam după 1989 la tineretul care era îmbrăcat altfel, apăruse o anumite culoare pe stradă, o lumină în ochi…Nu mai e treaba asta, parcă adispărut din nou. Lume îngândurată, lume prost îmbrăcată. Griul predomină. Grecii au această putere de a ieşi pe stradă, să-şi spună cuvântul. Câştigă, nu câştigă, ei au ieşit în stradă. E un fel de luptă în treaba asta. De ce e minţit acum omul de rând? Hai, eu pot să mai gândesc.
Dar nu poţi să-l minţi pe sărmanul pensionar că noi avem creştere economică, noi facem, noi dregem. Apoi toate investiţiile astea de la Guvern care se fac cu totul. Altă mentalitate tâmpită: cultura nu face bani. Asta a rămas de la comunişti. Trebuie să investeşti în cultură şi în învăţământ. Nu ai nevoie de oameni idioţi într-o ţară. Ai nevoie de oameni care să cunoască, să discute…
Politicienii v-ar contrazice.
Categoric m-ar contrazice. Ei au nevoie de o masă de manevră. Ei spun: Nu, nu băgăm acuma în cultură şi în învăţământ că nu iese banul. În ce băgăm? Băgăm în teleferice, în piscine la ţară, în terenuri de fotbal în pantă?
Dar nu suntem oare noi toţi vinovaţi, aşa cum de exemplu chiar Dan Petrescu scria că nu numai Ceauşescu a fost vinovat pentru tot, ci şi tomânii care au permis asta. Suntem blestemaţi să repetăm greşelile?
Da, suntem blestemaţi să repetăm. Noi nu suntem în stare să ne şluăm soarta în mâini. Suntem o naţşiune care suportă mult prea mult. Nu merităm treaba asta. Nu suntem în niciun caz la marginea Europei. Noi avem ce să dăm, avem ce să oferim.
Bun, şi totuşi, românii sunt nemulţumiţi de traiul lor, de politicieni, dar sunt complici acestei situaţii prin tăcere sau prin vot.
Au frică. A intervenit din nou frica. Un lucru, din nou, foarte periculos. Lumea nu mai vorbeşte de frică. Le e frică pentru nevaqsta pe care un şef o poate da afară, pentru că are cine ştie ce legătură politică cu vreun partid, cu vreun senator, deputat şi îi face un pustiu de bine.
Au de crescut nişte copii. Aţi văzut că şi sindicatele au cam dispărut din Codul Muncii, nu ştiu cum le-au ameţit, le-au ascuns… Apoi, văd că studenţii sunt nemulţumiţi de buget. Şi tot tinerii, sperăm să ne salveze pentru că ei nu au nimic de pierdut.
Biografie
Emil Coşeru s-a născut la Tecuci, la 23 noiembrie 1947, şi este unul dintre cei mai populari şi apreciaţi actori ai Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi, unde joacă din 1969, dar şi profesor al Universităţii de Arte „George Enescu”.
Are peste 300 de roluri principale în spectacole de teatru şi a jucat în filme româneşti de lung metraj, precum Ciprian Porumbescu, Drumul oaselor, 1848, Burebista sau 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile.
