Privatizările dubioase, fraudele, incompetența și indiferența au fost cauzele distrugerii unor întregi ramuri ale economiei locale.
Sălajul a fost în perioada interbelică, dar și în timpul regimului comunist, un județ prosper, cu sute de obiective economice profitabile. După 1989, multe dintre ele au fost privatizate și apoi lăsate în paragină de către noii proprietari. Există și unele care sunt și astăzi în proprietatea statului român care au avut aceeași soartă. Dispariția companiilor a dus automat și la desființarea a mii de locuri de muncă. Cel puțin cinci dintre aceste obiective ar fi putut aduce un plus semnificativ economiei sălăjene.
Din Băile Zalnoc au rămas doar amintiri
Băile termale din localitatea Zalnoc, comuna Bobota, sunt astăzi doar ruinele unei stațiuni altădată prosperă. Legenda spune că la Zalnoc poposea chiar și împăratul de la Viena. În intervalul 1888 – 1918, sursele istorice arată că la Zalnoc se afla o bază bună de tratament, unde mergeau anual mii de pacienți, atrași de proprietățile curative ale izvoarelor sulfuroase. Experții în turism spun că renovarea băilor ar reprezenta o șansă importantă pentru comunitatea locală. ”Repunerea băilor în funcțiune ar fi pentru săteni o binecuvântare mai mare decât falnica biserică ce se află nici la 50 de metri de fostele băi, biserică ce nu oferă însă nici un loc de muncă și vindecă doar spiritul, dar nu și trupul îmbătrânit al unui sat care are nevoie acută de o reparație capitală”, descria un blogger specializat în turism situația de la Zalnoc.
Prezentul este cu atât mai dramatic cu cât în perioada Imperiului Austro-Ungar, aceste băi erau o adevărată perlă turistică. Mor Petri scria în Monografia Sălajului că băile de la Zalnoc au suferit mai multe renovări în anul 1889 și 1891. ”În stațiune se aflau patru izvoare cu apă sulfuroasă cu debit mare. Apa era pompată apoi în cele 14 camere de tratament cu 42 de vane din tablă și lemn pictat. În incinta băilor erau și 19 camere de odihnă, o cantină-restaurant și un cabinet medical”, scrie autorul monografiei. Tabloul unei stațiuni de succes era completat de o imensă grădină și de o popicărie.
Alte surse istorice arată că, în trecut, băile de la Zalnoc erau vizitate anual de peste 2.000 de pacienți. Stațiunea a funcționat până în anul 1939, când a izbucnit a doua conflagrație mondială. În timpul războiului, băile au rămas închise. După preluarea puterii de către comuniști, băile au trecut în proprietatea CAP-ului local și au fost redeschise în anul 1975 sub denumirea de ”Băile 9 mai”. Inaugurarea a fost făcută cu mare tam-tam în prezența liderilor comuniști ai județului și a 3.000 de săteni din Zalnoc și din împrejurimi. Băile au devenit o perlă balneară a Sălajului, în care se puteau trata 400 de pacienți pe zi. În 1981, în apropierea complexului balnear, a mai fost ridicată o nouă clădire destinată turiștilor, precum și o pasarelă care face legătura între baza de tratament și cantină. În 1990, stațiunea a fost privatizată pentru suma de 1,5 milioane de lei. Familia care a cumpărat stațiunea a vândut-o un an mai târziu unei femei de afaceri din Germania, pe numele Ursula Schlichtinger, care însă nu a continuat investiția, iar stațiunea a ajuns în paragină.
Jiboul are zeci de trenuri-fantomă
Gara din Jibou era cândva un important nod feroviar care făcea legătura între nordul României și restul țării. Astăzi, gara adăpostește zeci de trenuri-fantomă trase la marginea căii ferate, distruse de intemperii, de vandali și de hoți. Clădirea gării se află într-o stare avasată de degradare. Gara a fost o consecință a industrializării de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Clădirea vechii gări a fost ridicată în 1890, anul în care a fost inaugurată calea ferată Dej – Jibou – Zalău, care peste cinci ani a fost prelungită până la Baia Mare. După Marea Unire, în condițiile intensificării traficului feroviar, atât de persoane cât și de marfă, Gara Veche nu mai făcea față. Așa că autoritățile române au dezvoltat un proiect prin care era prevăzută construirea unor stații CFR impunătoare, care să satisfacă cerințele vremii. Gara CFR din Jibou este construită după model german, ca de altfel încă vreo 120 din țară. Construcția a început în anul 1924 și s-a finalizat peste trei ani. Prin această gară au trecut spre pusta ungară miile de tone de sare de la Ocna Dejului, iar țițeiul de la Suplacu de Barcău ori cărbunele de la Sărmășag treceau spre centrele industriale ale țării. În gară se întâlneau îndrăgostiții, dar tot aici mișunau și atunci, ca și acum hoții de bagaje și de buzunare. Hoții, ce-i drept, s-au rărit mult, pentru simplul motiv că nu mai au nici pe cine buzunări.
Moara din Doba – cum poți distruge o industrie agrară înfloritoare
În plină perioadă interbelică, la Doba, localnicii au înființat o moară, care avea o presă de ulei modernă pentru acea perioadă. Uleiul fabricat la Doba era celebru pentru că semințele de floarea-soarelui erau presate după ce erau foarte puțin prăjite, față de alte mori, unde semințele erau bine prăjite înainte de a intra la presă. Uleiul de Doba avea un gust aparte și o calitate înaltă, de aceea se bucura de mare succes pe piață. În 1970, moara a intrat într-un proces complet de modernizare. Moara a fost privatizată în 1990, iar apoi a fost lăsată în paragină. De peste 20 de ani, moara nu mai are nici o activitate. Clădirea morii se degradează în continuare. Senatorul Alexandru Vegh, originar din Doba, este de părere că, dacă ar fi reabilitată, moara ar avea un potențial impresionant. ”Moara deservea în trecut toată zona de nord-est a județului. Este păcat că nu se poate reutiliza clădirea morii”, spune senatorul Alexandru Vegh.
Băile de la Zăuan au ape excepționale, dar ce folos…
Fosta stațiune balneară de la Zăuan Băi a fost una dintre cele mai pitorești așezări din județ. Băile au fost atestate pentru prima dată ca și cătun al satului Zăuan în 1913. În decursul anilor, sătenii și-au construit acolo case noi și mari, pentru că locul era frecventat de turiștii care veneau pentru apele curative termale și care aveau nevoie de cazare. Nenorocul sătenilor a fost reprezentat de haosul de după anul 1989, când băile au fost închise. Izvoarele de apă minerală de la Zăuan Băi sunt extrem de bune, pentru că ele conțin apă minerală cu sulfați, magneziu și calciu. În prezent, stațiunea este ruinată complet.
Mineritul s-a dus pe apa sâmbetei
Una din cele mai afectate ramuri ale economiei sălăjene, după Revoluţie, a fost mineritul. Experții estimează că Sălajul stă pe un munte de cărbune, fapt tratat doar cu indiferenţă de cei care iau deciziile în domeniul politicilor publice care vizează sectorul economic. Au fost închise exploatările miniere din comunele Hida, Creaca, Surduc sau Sărmăşag. Galeriile au rămas în paragină, iar hoții au cărat la fier vechi tot ce puteau vinde. La mina din Sărmăşag, în urmă cu jumătate de secol lucrau 4.000 de oameni.
Exploatarea lignitului a început la Sărmăşag în 1940. Din galerile subterane, minerii scoteau 60.000 de tone de cărbune care ajungeau în cazanele marilor CET-uri din ţară, dar şi în sobele localnicilor. Mina a fost închisă în 2005, iar acum este în insolvenţă. Mai are un singur angajat, managerul unităţii. Au mai rămas doar clădirile administrative şi fosta cantină, preluate de Consiliul Judeţean Sălaj. Restul este ruină. Printre alte mine de cărbune închise după 1989, cele mai importante exemple, pe lângă mina de la Sărmăşag, sunt minele din localităţile Hida, Surduc, Ip şi Cristolţel. De asemenea, la Lupoaia a existat până în 1948 o importantă activitate minieră. Mina de la Lupoaia a activat pe o suprafaţă imensă de sub dealul de sub localităţile Lupoaia şi Gîlgău Almaşului. Singura activitate minieră din prezent în Sălaj este cea de la Derşida, o carieră la suprafaţă.
