Toţi indicatorii complexului anticipează insolvenţa, compania având pierderi şi datorii mari, însă un proces de insolvenţă asumat din timp şi corect administrat „poate să facă minuni“, crede avocatul Remus Borza. Dar cum s-a ajuns la această situație?
Compania Energetică Oltenia (CEO) și Compania Energetică a Huilei (CEH) au fost marcate de dezechilibre majore, asupra cărora Gabriel Dumitraşcu, fost preşedinte al actualului Departament pentru Privatizarea și Administrarea Participațiilor Statului şi fost membru în Consiliul de supraveghere de la CEO, susține că a atras atenția Guvernului şi în 2013, şi în 2014. Cele două societăți miniere au apărut prin fuziunea minelor de huilă și de lignit cu termocentralele. Dar la CEH fuziunea s-a făcut cu subcapacitate minieră, iar la CeO cu supracapacitate minieră, ceea ce a adus împreună trei producători de energie şi minele de lignit. „Acestea aveau o capacitate instalată de circa 33 milioane tone pe an. Complexurile, consumând la maximum, nu ardeau peste 20 de milioane, aşa că 13-14 milioane induceau o creştere a costurilor fixe, ceea ce făcea nesustenabil preţul la tonă. Acesta ducea la un preţ al energiei de peste 220 de lei/MWh, în timp ce un prag de rentabilitate e la 185-190/MWh“, a explicat pentru România liberă Gabriel Dumitrașcu.
Cazul e oarecum asemănător cu formarea Companiei Naţionale a Petrolului în anii ‘90, prin fiziunea Competrol cu SNP Petrom. Prima societate avea pierderi, a doua era rentabilă, așa încât după fuziune a rezultat o companie cu pierderi. Gabriel Dumitraşcu a declarat că a propus Guvernului o restructurare drastică, cu păstrarea CE Turceni şi Rovinari, cu patru blocuri energetice fiecare, din care disponibile la fiecare câte trei şi câte unul trecut în retehnologizare, mentenanţă. Aceasta însemna aproximativ 2.000 MW instalaţi, din care disponibilul era la 1.400 MW instalaţi, a subliniat managerul. „La o încărcare de 80%, atingeai rentabilitatea, sub 190 de lei la MWh, făcând restructurarea mineritului şi scăpând de surplusul de capacitate de 13-14 milioane în plus. Pentru aceştia, găseşti alţi consumatori de cărbune“, a precizat acesta.
Lignitul, cărbune energetic, nu putea fi folosit înainte decât în Oltenia, pentru că e slab caloric şi are preţul scăzut, așa încât, transportat, devine nerentabil. Dar acum există soluţii tehnologice. Poate fi transportat pe distanţe mari brichetat. Există tehnologii de ardere în pas fluidizat, poate fi transformat într-o emulsie cu ardere similară cu păcura. „Mina Cuznicioara dădea 20 de milioane de tone la Regia Autonomă pentru Activități Nucleare (RAAN), care niciodată nu a plătit în ultimii patru ani. Ba erau alegeri etc., ţineam RAAN artificial în viaţă. Mina Berbeşti livra exclusiv la CET Govora. Şi de aici banii veneau la Sfântu’ Aşteaptă. Numai astfel se adunau datorii de vreo 800 de milioane de lei. Minele Peşteana şi Roşiuţa dădeau la CET 2 Craiova, ce furniza energie termică oraşului, care niciodată nu era plătită. Propunerea noastră era ca Craiova să preia CET 2 Craiova şi să administreze cărbunele din Roşiuţa şi Peşteana“, a explicat Gabriel Dumitrașcu.
Dar, în ciuda acestor propuneri și idei, reăspunsul fostului ministru al Economiei, Andrei Gerea, ar fi fost „Mai bine plecaţi voi, decât să ne asumăm decizii de genul acesta“.
Fostul şef al Departamentului pentru Privatizarea și Admininstrarea Participațiilor Statului susţine că Termocentrala Işalniţa, altădată mândria energeticii comuniste, „nu-şi are locul sub nici o formă, chiar dacă aparent e retehnologizată. Nici o combinaţie nu intră în marja de cost de profitabilitate. Soluţia e trecerea ei în conservare, pentru că astfel devine neutră financiar“. Acum un deceniu, una dintre cele mai dificile probleme la cele trei complexuri energetice era conformarea la normele de mediu, ce însemna investiţii: coşurile de fum produceau sulfaţi şi noxe, iar România a purtat negocieri pe acest subiect la capitolul Mediu. Astăzi, cel puţin şase blocuri energetice de la Turceni şi Rovinari sunt conformate şi ar mai trebui conformate încă două, câte unul pe fiecare complex.
„Trag un semnal de alarmă, ca şi-n anii trecuţi: cu aceeaşi tehnologie de ardere, fără tehnologii noi, vom avea costuri ridicate. Până în 1990, aveam o instalaţie de ardere ce producea aceeaşi cantitate de energie ca acum, când avem aceeaşi unitate de producţie, dar încă două uzine, ce consumă şi nu aduc bani: una de desulfurare şi denoxare şi una ce gestionează deşeurile“, a avertizat Gabriel Dumitrașcu.
Managerul atrage atenţia și asupra tehnologiilor noi de degazeificare prealabilă, ce reduc emisiile la coş, scăzând costurile cu deşeurile. O tehnologie de ardere în câmp de plasmă diminuează emisiile la coş la 20%-25% din actualul nivel şi elimină 70% din deşeuri.
Lignitul, cărbune energetic, nu putea fi folosit înainte decât în Oltenia, pentru că e slab caloric şi are preţul scăzut, așa încât transportat devine nerentabil. Dar acum există soluţii tehnologice. Poate fi transportat pe distanţe mari brichetat.
