La ora la care scriu aceste rânduri nu ştiu cine a sărit pârleazul la finalul partidei Germania-Spania. Favorită, Spania mi s-a părut până acum o umbră uşor anemică a echipei care câştiga Campionatul European din 2008. Sigur, sub bagheta altui antrenor, Luis Aragones, dar pretenţiile de la părintele „galacticilor”, Vicente del Bosque – acest Don Quijote pensionar -, erau pe măsura predecesorului.
Cum încă n-am desluşit tainele cititului în stele, îmi rămâne trecutul din semifinala Uruguay-Olanda. Slab meci, mare calificare. Olandezii sunt pentru a treia oară într-o finală de campionat mondial. Toată lumea vorbeşte despre axa Robben-Sneijder ca despre cel mai prolific miez al „Portocalei Mecanice” din istoria sa recentă. O fi, nu zic, rezultatele sunt probă sfântă.
Dar eu păstrez în suflet amintirea acelei echipe a Olandei care pierdea finala cu Argentina, în 1978, chiar în patria tangoului. La scorul de 1-1, Rensenbrink trage în bară! Era ultimul minut şi în prelungiri echipa lui Kempes şi Ardilles avea să răzbune marea ratare a olandezilor. Am rămas cu un gol în suflet comparabil doar cu durerea produsă de plonjonul lui Prunea pe sub minge, în ultimele minute, la sfertul de finală România-Suedia (SUA, 1990). Da, ce joc, ce echipă! Rensenbrink, Neeskens, Rep, Haan, Krol, Willy van de Kerkhof, Rene van de Kerkhof! Aia, da, Portocală Mecanică. Şi fără magistralul Cruyff, rămas acasă în liniştita Europă, de teama situaţiei politice din Argentina anului 1978.
No offense, mister Bert van Marwijk (foto)! Aveţi un mare merit ca, după 42 de ani şi sub bagheta dvs., Olanda să fie iar în finală. Dar eu m-am îndrăgostit de acea echipă de poveste. Poate doar dacă veţi câştiga marele titlu voi fi mai puţin romantic…
Laurenţiu Ciocăzanu
